Diplomat de profesie, cu studii de filosofie la bază, Nikos Vlahakis continuă tradiția unor mari poeți care și-au servit țara ca diplomați, în frunte cu Giorgios Seferis – poetul grec furnizează într-un interviu din Bookpress o adevărată listă de laureați Nobel care au avut o considerabilă carieră diplomatică – și propune o poezie încărcată de lirism, purtând în ea rădăcinile unei tradiții poetice incontestabile. Nikos Vlahakis nu este doar purtătorul tradiției uneia dintre cele mai reprezentative poezii europene, cea greacă – se revendică din Kavafis și Elytis, dar există, notează Angela Bratsou, influențe din Solomos, Palamos, Seferis și Ritsos –, ci și purtătorul unui mod de gândire poetică dezvoltată din Renașterea cretană, din poemul epic Erotokritos al lui Vitsentzos Kornaros, care îi face pe toți cretanii să gândească precum niște poeți, după cum declară. Născut în estul Cretei, în localitatea Vryser din Agios Nikolaos, Nikos Vlahakis exploatează această dublă moștenire, a marii poezii a Eladei și a tradiției cretane în care modul de gândire poetică se îmbină cu arta declamativă de origine venețiană, purtând în insulă numele de mantinada, oferind o poezie de „un lirism debordant, când dulce, când amar, alteori sarcastic, dar întotdeauna cu valențe ontologice” (Angela Bratsou).
Deși servește Grecia ca diplomat în București, fiind ministru plenipotențiar pentru diplomație publică, Nikos Vlahakis nu s-a bucurat de o foarte mare expunere ca poet în România. Prezent la festivaluri de poezie și în reviste literare românești, prima carte publicată în limba română a apărut în 2024 la Editura Eikon, în traducerea Angelei Bratsou. Se numește Trezindu-mă în zori cu aforisme și reprezintă o antologie de texte a căror coerență și originalitate nu pot fi discutate. Cea mai mare parte a lucrării este alcătuită din sentențe poetice – expresie a conciziei și lucidității observației, dublate de forța limbajului – grupate în pachete de câte două terține, care invocă spiritul conciziei nipone din hokku, deschiderea poetică a ceea ce urma să devină în timp o practică a expresiei, cunoscută drept haiku, dar departe de structura fixă a acesteia. Dincolo de claritatea ideii care decupează orizontul dicțiunii, poemul alcătuit din cele două terține este încărcat de lirism și suspendă cititorul într-o lume a esențelor de care se îndepărtase, cumva, poezia contemporană: „Enclave de lumină excitate: două picături de dimineață / la apus de soare. // Pătrunde seninul / în intimitatea răgazului de iarnă / care visează ca o vrabie înghețată” (p. 35); „Velele iluziilor / adunate pe propriile catarge / datorită condițiilor meteo // când porumbeii străzii / se întorc pe bulevarde / culegând profeții de bun augur” (p. 55); „Liniștea flutura pe acoperișuri, / pasăre călătoare / care-și așteaptă cu răbdare însoțitorul // În diminețile de iarnă / mă trezeam pe debarcader / cu o conștiință criminală nerăbdătoare” (p. 69) ș.a.
O stare de contemplare, care înseamnă scrutarea unui orizont deopotrivă real și mitic, perceput de la distanța culturală a exilului însărcinării diplomatice, oferă, în această formă a dicțiunii, o descătușare în respirație hegeliană, în care tezei și antitezei enunțate le urmează sinteza lecturii, care înseamnă atragerea în ipostaza de coparticipant (măcar al contemplării, dacă nu în actul de creație) pe lectorul care acceptă să coboare spre vremurile homerice – asumate de Elytis – pe acele „căi ale minții / vaste și infraroșii / în percepția întemnițatei eternități” (p. 41). Purtând prin propria cultură eternitatea mitică drept sistem autopoietic, adică în ipostaza de structură generativă transmisă printr-un ADN al poeziei pe care o slujește, presupunând autoorganizare, autoreferențialitate, producere și menținere de sine, Nikos Vlahakis duce mai departe cele două forme de tradiție poetică pe care le conștientizează.
Totuși, antologia sa nu se rezumă la structura aforistică a formei. Pilonii pe care se înalță lucrarea sunt odele – aeidin din greacă, acele cântece din vremuri homerice, menținute în viață prin asumarea tradiției poetice – dedicate unor arbori cu puternice valențe simbolice pentru spațiul pe care îl reprezintă: „Patru, copacii pe care îmi place să-i cânt, / Patru, sunetele lor / percutante și purtate de vânt” (Mici ode pentru pomii secolelor, p.19): I. Odă pentru platanul Păstorilor, II. Odă pentru stejarul Eroilor morți, III. Odă pentru măslinul păcii și IV. Odă pentru pinul cu șoareci. Asumat așezându-se în acest cadru spațio-temporal al eternității în coloratură culturală în percepție, Nikos Vlahakis nu refuză spațiul urban, expresia nesemnificativului contemporan topindu-se în ipostaza de suprastrat al unei istorii privite cel mai adesea ca pojghiță superficială și nu ca expresie a depozitului colectiv a ceea ce se numește cultură: „Canalul își curgea fluxul / O murdară trombotică arteră / Sub formă de bifurcație / În inima orașului // Aducând izuri de hering la grătar / Și de varză acrită / Amintiri de cerșetori care se agitau / În aer fără rost / Precum și sunete de acordeon / De fabricație franceză / Care glorificau / Melancolia de dimineață / A vrăbiilor. / O pereche de mănuși părăsite / În lădița zarzavagiului de vizavi / Dădea sens nesemnificativului” (Balada canalului uitat, p.17).
Cu toate acestea, poleiala contemporaneității nu orbește. Poezia sa se naște din substratul a ceea ce e deopotrivă etern uman și divin.
1 Nikos Vlahakis. (2024). Ξυπνώντας τις αυγές με αφορισμούς / Trezindu-mă în zori cu aforisme. Traducere din greacă și prolegomene de Angela Bratsou. Postfață de Peter Sragher. București: Eikon. 154 p.
