Numele Mariei Mailat (care semnează Maïlat) este astăzi puțin știut în România, deși în anii ’80 poeta era cunoscută nu doar în cercul revistei Vatra, unde ținea rubrica de interviuri, ci și în proximitatea altor publicații importante, printre care și Echinox. În plus, îi apăruse la Cartea Românească un volum de proză scurtă bine primit de critică, Intrare liberă, în ciuda faptului că cenzura îi interzisese să mai publice. Gabriel Dimisianu semna în 1986 o consistentă cronică în România literară, elogioasă pentru un debut: „Arta ei deosebită stă în maliția strecurată, în ironia rece infuzată cu finețe, în causticitatea atâtor reprezentări care țintesc să discrediteze patetismul exterior și ipocrit”. Absolventă de sociologie-psihologie la universitatea ieșeană în aceeași serie cu scriitorul Liviu Antonesei, Maria Mailat a ales calea exilului, stabilindu-se în Franța, unde a devenit un nume cunoscut atât în domeniul în care a activat întreaga carieră, antropologie (cu studiile finalizate la Sorbona), cât și în viața literară. A publicat în noua patrie poezie, proză, eseuri și teatru, a fost recompensată cu Premiul Voronca și cu Premiul Val de Seine, a fost aleasă vicepreședinte al Maison des Écrivains din Paris.
În Franța nu a uitat de reperele românești, printre care Transilvania și Brâncuși, sculptorului român dedicându-i un amplu poem, Brancusi ad Æternitas, devenit spațiu multiart, poem performativ ilustrat grafic și muzical, însoțit de imaginile Natiei Zhvania, de muzica lui Alexandre Gherban și de vocile în lectură ale lui Corneliu Dragomirescu și Lucienne Deschamps. Cartea a fost publicată la Transignum în Paris, într-o ediție restrânsă, de colecție, cuprinzând 100 de exemplare numerotate, cu traducerea în limba română semnată de Carmen Vlad. Evident, această lucrare este nu numai gândită și scrisă de Maria Mailat, dar și orchestrată, dirijată, coordonată și curatoriată de autoare. A vorbi despre Brancusi ad Æternitas presupune a lua în discuție instalația multisenzorială care poartă acest nume, nu doar scriptul. De referință rămâne însă scriptul, pentru că de aici s-a construit întregul, care este, de altfel, un amplu poem biografic, încorporând gânduri și confesiuni, ipostaze judicative și prejudicative, gesturi și fapte, într-un ansamblu coerent, limpede, în egală măsură tulburător și profund. Nu o justificare pentru alții, ci o lămurire de sine într-o altă ordine a firii, cea din care împrumută mai degrabă conceptele decât formele, din care împrumută zborul, este ceea ce rezultă din pagini: „La unsprezece ani am plecat de acasă fără să spun nimic nimănui. / Să te rupi de părinți este o necesitate / ca să ajungi să deschizi drumul de sânge al propriei vieți. / Viața ne este fatală, ne naștem pe cale de-a muri. // Timp de șase ani am hoinărit cu îngerul meu păzitor. / Voiam să învăț secretele culorilor de la un vopsitor. / Dar nu am reușit. / Voiam să învăț să zbor cu un zmeu. / Dar am eșuat” (p. 14).
Un alt tip de zbor învață în acest parcurs epic al redării personajul decupat dintr-un baladesc straniu, cu referințe incerte. Respectând o biografie reală și cunoscută, construind o biografie dincolo de ceea ce este omenește posibil și acceptabil, eroul poemului epic este un izgonit din spațiu și timp, un straniu căutător al unei liniști pe care i-o va revela cândva, târziu de tot, îngerul păzitor cu care hoinărise: „Am crescut rătăcit printre străini. / Treceam dintr-un loc în altul. Fără duminică. / Luni era ziua mea preferată. / Mama spunea că nimeni nu poate părăsi trecutul. / Mi-am promis să pun capăt acestui principiu nedrept” (p. 24). Există în implicarea autodiegetică o simplitate similară celei a cioplitorului, dar și straturi de memorie, precum cele de rocă, provenind nu din copilărie ori din adolescența acumulării, petrecută la braț cu îngerul păzitor, ci dintr-un alt orizont al așteptării și acceptării, dintr-o altă lume în care normele ideologiei sunt simple valuri, aproape de nebăgat în seamă. Un fel arhaic de expunere a Noului Adam, situându-se în răspăr cu lumile și proiecțiile ei ideologice și nesemnificative face ca el, eroul, să nu se lase impresionat nici de lauda, dar nici de ocările celorlalți: „Suprarealiștii nu mă iubeau / Breton și Prévert au scuipat pe sculpturile mele / la Salonul Independenților. // Nu le port pică / I-am lăsat să gesticuleze, să tropăie / pe André, Jacques și ceilalți. // La Paris eram un țăran străin / La New York eram un francez. // În artă totul este străin. / Oamenii sunt străini în artă. / Și arta le este străină” (p. 14).
Venind dintr-un soi de veșnicie care se traduce în pașii pământești prin răbdare: „Meseria mea este să știu să-l aștept pe Mesia” (p. 74), iar dincolo de limitele imediatului, prin zborul ca unică formă de exprimare a corporalității pierdute: „Zborul înșfăcă pasărea și se înălță ca un fulger / spre esența vieții care ne este necunoscută. // Pentru prima dată putui sculpta infinitul / în adâncul Căii Lactee. // Și fericirea ningea pe oasele-mi ostenite” (p. 114), prin conceptul reducând la esențe încercările cotidiene, eroul va găsi ceea ce nu reușise să găsească Ghilgameș la Utnapiștim și se va întoarce într-un spațiu primordial, un altfel de Uruk, în care amintirea vie a faptelor continuă să sculpteze zborul, nu să imite forme ale zborului. Reducând la esențe exprimarea, figurile de stil, textul în sine, lăsându-l să se exprime singur în căutarea semnificaților golului, Maria Mailat proiectează drumul. Poemul biografic. Epopeea. Apoi povestea prinde voce, formă plastică, sonuri ale expunerii ei se armonizează și îndrumă pasul lectorului ad æternitas.
Note:
1 Gabriel Dimisianu. (1986). Proză scurtă. România literară. Anul XIX, nr. 7, joi, 13 februarie, p. 11.
2 Maria Maïlat. (2025). Brancusi ad Æternitas. Traduction en roumain par Carmen Vlad, avec des images digitales de Natia Zhania. Paris: Les Éditions Transignum. 118 p.
