Adrian Lesenciuc, Acuarelă. Contururi în suspensie

Poetul Teodor Sandu i-a fost, pentru o scurtă perioadă de timp, elev lui Adrian Alui Gheorghe. Se întâmpla în Petricanii natali, în 1981, iar amintirea acestei întâlniri, pe care o evocă profesorul în prefața volumului de debut, Tablouri și clipe (2010), este una care îl va însoți în parcursul poetic. De altfel, prefața la primul volum este purtată ca reverberație în celelalte volume, cum ar fi, de pildă, cel din 2021, Arta necugetării¹, chiar dacă întâlnirea de atunci nu este descrisă în contururi precise, silueta viitorului poet configurându-se în ceața memoriei: „Eu l-am învățat, pare-mi-se, în scurtul timp petrecut acolo, cum se deschide o carte cu poezii. El a reținut gestul și, peste o vreme, a încercat cu degetul marea plină de metafore a lumii. Băiatul firav de atunci s-a ascuns în bărbatul impunător de azi, care – lucru incredibil pentru mine, lucrează acum la poliție. Bănuiala mea e că acel copil de pe malurile Topoliței, apa care străbate Petricanii Neamțului, în care se oglindește magia locului copilăriei, este cel care are neastâmpărul liric de a vedea necuvinte acolo unde alții nu reușesc să vadă nici cuvinte.” (p. 91)

Cumva, în aceeași ceață a unui timp neclar, mai degrabă extrasă din timp, poezia lui Teodor Sandu se dezvoltă printr-un joc al convertirii, proces care menține vie memoria contururilor, nu neapărat și claritatea detaliului. De aceea vom descoperi în poezia lui un peisaj urban în care se recunosc siluetele întunecate ale zidurilor și în care aparența unei lumini difuze propune o suspendare din contingent, adică o situare și în afara spațiului, nu doar în afara timpului: „la un colț de stradă/ pustiu/ peste care se cațără lumina despuiată a lunii/ ca o iederă răzvrătită/ stau copacii inerți și-și spun poveștile zbuciumate/ […]/ privesc nostalgici/ la cuplurile îngălbenite de vreme ce încă se mai țin de mână/ și își numără pașii/ bârfind despre dorințe neîmplinite/ alunecând pe trotuare cu mișcări goale/ într-un balans continuu/ tac/ din când în când oprindu-se/ sub umbrela fiecărui felinar/ privind cerul/ prin ceața luminii chioare/ și citind pe ziduri sloganuri singuratice/ care mint cu umbrele lor/ despre fragilitatea dreptului la uitare/ de după ultimul colț de stradă/ pustiu” (un colț de stradă, p. 11).

Este pregnantă această învăluire în cețurile uitării în poezia lui Teodor Sandu, care, indiferent de lumina care surprinde peisajul generic, produce o suspendare, o diluare a profilurilor exemplare, inclusiv a profilului eului liric. Iată, spre exemplu, acolo unde contururile în lumina solară ar fi permis o descifrare precisă a trăsăturilor, o submersiune în tentațiile redării în limitele instrumentarului realist al generației căreia biografic îi aparține, un altfel de amestec al luminii care îl separă de ceea ce înseamnă, de altfel, și calea poetică a profesorului său, refuzul lui Teodor Sandu de a se lăsa amăgit de concret: „o fată în parc/ urmă pe aleile de dinaintea cărărilor primare/ deasupra, copaci răsfirați/ agățați printre păsări/ mai jos lângă noi/ toate anotimpurile adunate ce numără frunzele” (ca și cum n-ar fi, p. 35). Această modalitate de a face poezie are corespondent în artele plastice în pictura în acuarelă. Un mediu de lucru aparent simplu, în fapt dificil de stăpânit, este utilizat în condițiile în care cererea e mai degrabă una care exclude utilizarea culorilor solubile în apa memoriei și imprimarea rapidă a contururilor pe retină asemenea uscării desenului liric, cel mai adesea realizat cu efecte difuze. Un alt tip de redare plastică e ceea ce se face astăzi cerut de generațiile literare active, dar Teodor Sandu se încăpățânează să mențină în propria poezie efectele apoase care adună pigmenții nostalgiei, care imprimă în scenele surprinse contururi primare, cărări primare, ba chiar tehnica primară a întinderii amestecului solubil peste hârtia retinei pregătită să absoarbă. Peste aceste imagini și cuvinte, într-o poezie a memoriei suspendate din timp, se așază bruma elegiacă. După uscarea rapidă a acestor imagini se pot insera generic, subminând ironic excesul de diluant în întinderea de pigment nu tocmai rezistent la expunerea la ultraviolete, siluete desprinse din primele încercări ale poeziei noastre de a se rupe de neomodernism, adică unele recuperate din cimitirul La lilieci al lui Marin Sorescu: „șușotesc morții/ stând desculți/ și sprijiniți pe coate de (…). gardul cimitirului/ fumează țigări fără filtru/ întrecându-se în rotocoale/ ascultă muzică de la cârciuma din colț/ și beau votcă luată pe datorie/ într-o sticlă de plastic pe care o dau din mână în mână/ […]/ e ultima melodie veche/ și se apropie dimineața/ iar morții sprijiniți unii de alții/ își aruncă unii altora priviri găunoase/ și-și fac semn că trebuie să se retragă/ în subteranele lor/ pe care le-au primit gratis pentru eternitate/ împăcați cu ideea că au unde să-și odihnească/ oasele…” (șușotesc morții, pp. 12-13).

Imaginea este memorabilă, dar prezența acestor siluete nu deturnează, ci întărește linia dominantă, parcursul primar al poeziei lui Teodor Sandu. Un parcurs asumat modernist în fragmentarea postmodernă este justificat de excesul de solvent modernist în amestecul prafurilor postmoderne care dau culoare. Un liant apos care să fie absorbit, cel mai adesea utilizat în tehnica wet on wet, înseamnă mai degrabă un abandon asumat al intenției de a proiecta realist conturul, într-o lucrare în care pentru umbrele memoriei Teodor Sandu insistă prin tehnica wet on dry, cu concentrație mai mare de pigment, pentru a evidenția noțiuni, intenții, noduri. Cumva această tehnică e una care vine din marea poezie modernistă, dintr-o lecție pe care i-a predat-o maestrul său, Aurelian Titu Dumitrescu, cel care nu a ocolit Cenaclul de Luni și care a construit, în dialogul cu Nichita Stănescu, un al treilea spațiu, suspendat între fizică și metafizică, tărâmul fertil în care să rodească doctrina idealistă a revelației. Prin dialogul său cu poetul Aurelian Titu Dumitrescu, Teodor Sandu pătrunde în acel spațiu în care, în procesul suspensiei de pigment folosit în proiectul său artistic, în tehnica wet on wet, aria semantică a cuvintelor se extinde dincolo de propriile contururi, populând alte spații semantice, izgonindu-l pe poet din poezie și din sine și lăsându-l să se întoarcă de fiecare dată în sine după amănunțita verificare a identității: „am fost oprit de mii de ori la graniță/ pentru a ajunge la mine” (am fost oprit, p. 76). Nu întâmplător, nicicum din complezență, Aurelian Titu Dumitrescu îi mărturisește în Cartea reculegerii, provocat de întrebarea „Dacă ați fi solicitat să conduceți o revistă, pe care dintre poeții actuali i-ați promova cel mai mult?”, că are încredere în acest discurs poetic în acuarelă, antimetafizic: „Nu mai trăiește: Mircea Ivănescu, pentru care aș fi făcut foarte mult dacă aș fi putut, Magda Mirea, Maria Calciu, Teo Sandu, Costel Stancu și Darie Ducan” (p. 24).

Deși recomandat de Aurelian Titu Dumitrescu, de Adrian Alui Gheorghe, Paul Aretzu, Liviu Ioan Stoiciu ori Geo Vasile, profilul poetic al lui Teodor Sandu e încă insuficient conturat, absorbit de hârtia umezită pe care se imprimă solventul care redă contururi suspendate din timp și din spațiu. Scriind o astfel de poezie, Teodor Sandu și-a asumat, probabil, să se transforme din observatorul „atent și empatic al lumii” (A. Alui Gheorghe) în observatorul participativ la această lume, în contururile căreia se disipează, se întinde împreună cu propria culoare.

¹ Teodor Sandu, arta necugetării, Editura Eikon, București, 2021, 96p.

² Teodor Sandu, Cartea reculegerii. Aurelian Titu Dumitrescu într-o convorbire cu Teodor Sandu, Editura Eikon, București, 2015, 180p.