Ador cuvântul „dor”!

Armonioasa limbă română are în tezaurul său o noțiune care ne face unici, cuvântul „dor”, despre care Lucian Blaga afirmă că ar fi intraductibil.

Istoria limbii ne învață că termenul „dor” provine din latinescul „dolus, dolorem” și reprezintă miezul cuvântului „dorință”. Pentru Emil Cioran, dorul se conturează pe un fundal de suferință, de tristețe existențială care s-a cuibărit în sufletul românesc atât de statornic, încât ne definește ca entitate. Departe de ceea ce înseamnă fericirea, dorul este generatorul confesiunilor poetice nostalgice ale unui suflet tulburat, care se caută pe sine. Constantin Noica sintetizează termenul „dor” într-o explozie de antinomii: „o alcătuire nealcătuită, un întreg fără părți, plăcere de durere, căutare de negăsire”.

Oricare ar fi misterul fascinației pe care o exercită acest cuvânt asupra noastră, să celebrăm Ziua Dorului (13 mai) este o formă de reverență față de graiul și simțirea românească.

„Ador”

Ca formă, își șlefuiește chipul într-o oglindire mângâiată de o lumină blândă, soră cu lumina lină de dincolo de spațiu și timp.

Ca sens, „ador – a adora” nu înseamnă doar iubire, ci înmănunchează deopotrivă, admirația, nostalgia, pioșenia, venerația, sacralitatea.

Forma unui termen relevă, sensul încifrează, iar cuvântul, în integritatea sa, topește esența logosului în retorta revelației.

„Ador” ascunde în cele patru sunete ale sale o vrajă. E cuvântul ce împletește în mod subtil, ca într-o țesătură măiastră, firul teluric, cu firul celest al simțirii omenești.

„Mi-e dor”

„Dor” e un cuvânt solar, melodios, pliat pe conturul inimii, cu raze iradiind evanescent, e pâinea coaptă din care se revarsă miresme euharistice.

E uimitor cuvântul „dor”, atunci când se cuibărește lângă un pronume la persoana I, care te implică total. Când spui: „Mi-e dor!” ești tu, aici, acum, cu toată ființa. Apoi vine verbul „a fi” – verbalizat în cel mai concentrat mod de a exprima ideea existenței: „e”. Și iată, gata să-și ia zborul magica expresie românească a preaplinului sufletesc.

„Mi-e dor” e o incantație ce răsună când duios, ca o cântare de înger, când vibrant, ca un tril de ciocârlie. O gândești, o rostești… și te bucuri… și doare…! Nu poți spune: „Mi-e bucurie” – „Mi-e tristețe” – „Mi-e nostalgie”… Dar când spui simplu: „Mi-e dor”, devii o „mărgea” romboidală a Coloanei Infinitului, cu rădăcina inimii statornică în țărâna-mamă, semn al menirii efemere a făpturii umane și cu pasărea gândului luându-și zborul spre azurul pur, în eternitate.

Ador cuvântul „dor”!