Revista online

Adevărul cronicarilor

„Alfred Rex Saxonum”. Inscripţia de pe monezile de argint, bătute între 871 şi 899, certifică faima postumă a lui Alfred cel Mare, considerat eliberatorul şi unificatorul anglo-saxonilor. Datorită lui, Anglia a supravieţuit pericolului danez – cel puţin aşa se credea până acum câteva decenii. Dar a fost Alfred cu adevărat cea mai puternică personalitate a Evului Mediu Timpuriu englez, pe plan politic, militar şi administrativ? Eroul legendar ale cărui isprăvi erau cântate de menestreli în castele, sate şi oraşe?

Alfred şi-a început domnia cu o înfrângere şi, cel puţin până în 878, a fost în defensivă, mereu surprins de iniţiativele adversarului, găsind doar soluţii de compromis sau lăsându-se purtat în vâltoarea evenimentelor pe care nu le putuse nici anticipa, nici controla. „Regele tuturor saxonilor” datorează mult modului extrem de favorabil în care a fost prezentat în „Cronica anglo-saxonă” (începută din iniţiativa lui) şi faptului că biograful său, Asser (care a scris, în 893, „Viaţa Regelui Alfred”) îi era prieten şi admirator fervent.

Alfred cel Mare

Totuşi, Asser este unul dintre puţinii „cronicari de război” care nu doar au scris despre istorie, ci au făcut-o, în mlaştinile unde se ascundea cu regele părăsit de toţi, la asedii, pe câmpurile de bătălie. Majoritatea istoricilor medievali, ca şi cei de astăzi, se mulţumeau să adune mărturii, să indexeze cronologic date, să consemneze evenimente vechi ori în desfăşurare. A fost cazul Venerabilului Beda, care a lăsat posterităţii o imagine destul de fidelă şi completă a Angliei, aşa cum fusese înainte de venirea vikingilor. Considerat primul istoric englez, Beda a scris despre „tot ce nu trebuie uitat”, începând din vremea lui Cezar şi până în anul 731, deşi nu a ieşit niciodată din izolarea mănăstirilor Saint Peter din Wearmouth (Northumbria) şi Saint Paul (Jarrow), ale căror biblioteci reunite ajungeau la cinci sute de manuscrise. Cultura, inteligenţa şi obiectivitatea îi compensau experienţa de viaţă limitată. Astfel, într-una din scrierile sale, Beda afirma fără echivoc: „Pământul este rotund ca o bilă, nu plat ca un scut” –  declaraţie incendiară pentru secolul opt al unui Ev Mediu tot mai întunecat (pentru idei similare, Nicolaus Copernic, Giordano Bruno, Galileo Galilei, Francis Bacon, Leonardo da Vinci şi Tycho Brahe au fost persecutaţi de Inchiziţie, sute de ani mai târziu).

Discipolii Venerabilului Beda au trăit în vremuri nu la fel de potrivite pentru izolare şi studiu, iar lecţia pe care au deprins-o de la invadatorii veniţi din Scandinavia a fost una singură: nu există ziduri destul de înalte, nici sanctuare destul de sacre ca să îi oprească pe războinicii Nordului. Mulţi martori-cronicari au ars împreună cu scrierile lor în mănăstirile jefuite şi apoi incendiate. Manuscrisele salvate au fost multiplicate de copişti, iar istoricii generaţiilor următoare au încercat să refacă din informaţiile fragmentare şi, adesea, subiective, un tablou cât mai veridic al perioadei vikinge în Anglia.

Simeon din Durham a scris „Historia regum Anglorum et Dacorum”, ce continuă cronologic istoria lui Beda. Autorul – care a ales viaţa monahală în 1083, întâi la mănăstirea Jarrow, apoi la Durham – a „relatat” despre atacurile vikingilor de la Lindisfarne (794) şi Jarrow (795), cu implicarea afectivă a cuiva prezent la evenimente. Însă cele două tragice episoade ale invaziei daneze au fost reconstituite de Simeon pe baza unor anale vechi de două secole!

Un alt istoric medieval interesat retrospectiv de perioada vikingă a Angliei a fost Florence din Worcester, călugăr din secolul al XII-lea. A sa „Chronicon ex chronicis” („Cronică din cronici”) – care începe cu „Creaţia” şi se termină în 1117 – reprezintă o compilaţie după scrierile lui Asser, episcop de Sherborne, după eremitul irlandez Marianus Scotus şi după o versiune astăzi dispărută a „Cronicii anglo-saxone”.

Potrivit unei tradiţii larg răspândite în Evul Mediu, fiecare istoric plasa începutul cronicii sale la „Facerea Lumii”, „după izgonirea primilor oameni, Adam şi Eva, din Paradis” sau măcar „în zilele Potopului”. Mai modest, Alredus (Alfred of Beverley) a pornit să nareze evenimentele din „Annales sive Historia de gestis regum Britanniae” („Analele istoriei faptelor regilor Britaniei”), începând cu vremea lui Brutus şi a redat istoria Angliei, trecând prin perioada invaziei daneze, până în 1129. Obiectivă şi realistă, remarcându-se prin precizie, cronica lui Alredus datează din 1143, având ca surse principale scrierile lui Geoffrey of Monmouth şi Simeon din Durham.

Perioada vikingă în Anglia face parte din fragmentele temporale rămase într-un con de umbră al istoriei. Informaţiile scrise, provenite de la martori direcţi, s-au pierdut, au fost distruse sau deteriorate. Dacă la asta se adaugă aportul personal al compilatorilor de mai târziu, se pune întrebarea: ce proporţie de adevăr conţin, de fapt, cronicile? Câtă credibilitate poate fi acordată unui cronicar ca Asser, ce slujea, în primul rând, interesele regelui său?

Dacă viitorul poate fi considerat o ecuaţie cu un număr infinit de variabile, trecutul rămâne o problemă de interpretare. Cronicarii nu se mulţumeau să expună faptele, lăsând posteritatea să emită judecăţi şi concluzii. Manifestau adesea tendinţa – absolut omenească şi explicabilă – de a altera realitatea: exagerau efectivele unei armate, numărul morţilor într-o bătălie ori al corăbiilor dintr-o flotă de război, tocmai pentru a evidenţia importanţa unei victorii sau a justifica înfrângerea trupelor proprii. Biografii nobililor, prelaţilor sau capetelor încoronate obişnuiau să le idealizeze calităţile, transformându-i în sfinţi şi arhangheli. La polul opus, defectele unor conducători din tabăra adversă erau exacerbate, duşmanii cei mai detestaţi devenind, pentru urmaşi, ca şi pentru contemporani, „fiare” sau „demoni”.

Cronicarii Evului Mediu, în aceeaşi măsură istorici şi literaţi, se simţeau totodată atraşi de fenomenele stranii, inexplicabile. Mistici prin natură şi preocupări, erau convinşi de existenţa unei forţe divine care crease şi menţinea ordinea în Univers, echilibrând balanţa între Bine şi Rău. Credeau, de asemenea, în miracole, fiind gata să accepte fără rezerve un adevăr pe care savanţii secolului XXI îl consideră greu de digerat: există încă, pe Pământ şi în Cosmos, lucruri dincolo de înţelegerea umană sau imposibil de explicat deocamdată, ceea ce nu le face mai puţin reale. Disponibilitatea învăţaţilor medievali şi, ulterior, ai Renaşterii, de a-şi accepta limitările şi ignoranţa a dus, doar aparent paradoxal, la progresul Ştiinţei. Fără a fi creduli ori lipsiţi de discernământ, unii cronicari au consemnat fenomene meteorologice neobişnuite, creaturi improbabile genetic sau alte manifestări ce puteau fi etichetate drept paranormale – dar care astăzi sunt identificate, studiate şi acceptate.

Istoricii Evului Mediu dramatizau şi, uneori, greşeau. Însă nu puteau să mintă. Oricât de deformată ar fi fost viziunea lor asupra unei situaţii, faptul în sine era întotdeauna redat corect; nu se inventau personaje istorice, bătălii, molime, asedii. Dacă un cronicar şi-a indus cititorii în eroare, atunci a făcut-o fără voie şi fiind de bună credinţă, căci o minciună ar fi reprezentat încălcarea flagrantă a eticii profesionale! Iar dacă cercetătorul contemporan elimină balastul de exagerări inerente, interpretări partizane sau pledoarii pentru o anume cauză, vor rămâne doar faptele – şi din ele se poate reconstitui Istoria.

De când s-a inventat scrierea, în conflictele umane a apărut şi un plan secundar al ostilităţilor. Fiecare dintre tabere îşi are adevărul ei (dat de proprii cronicari şi istorici) şi, mai târziu, o teorie propagandistică în măsură să demonstreze că dreptatea este de partea sa. Însă două adevăruri absolute şi opuse nu pot să coexiste.

Iar istoria este scrisă, de obicei, de învingători. În Insulele Britanice a fost altfel. Anglo-saxonii, care au pierdut aproape toate bătăliile, au câştigat totuşi un război: cel al cronicilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.