Acum și centrum mundi

Dacă cineva a mai spus toate acestea, înseamnă că am intrat în acord cu universul lui spiritual și purtăm în suflet aceleași răni (S.B.S.).

Pentru a nu mai irosi din timpul ce ni s-a dat, poate pentru a nu ne clădi aripi de ceară precum Icar și a privi cu aroganță spre cei ce-au rămas la poala urcușului, ar fi bine să ne amintim mereu că toată certitudinea existenței noastre aparține adverbului „acum”. Doar clipa prezentului ne aparține, ea fiind tot ceea ce avem, pentru că trecutul nu mai poate fi revitalizat, iar viitorul nu este decât o promisiune. Între cele două dimensiuni ale timpului se află o singură axă numită generic „acum”.
Pornind pe calea deschisă de filosofii antici, aș aminti aici că Platon așază în relație gnoseologicul, sau puterea și capacitatea omului de a cunoaște realitatea, pentru a ajunge la adevăr, cu axiologicul, care are ca obiect de cercetare valorile morale ale umanității. Ce capacitate de cunoaștere a realității avem oare în condițiile în care nu realizăm că nimic din ceea ce avem nu este al nostru, nu ne aparține? Trăim pe această planetă care nu este a noastră. Avem capacități și însușiri pe care le-am primit fără să le fi cerut. Sigur că acestea pot fi perfecționate prin efort propriu, de cele mai multe ori, sau în cele mai multe cazuri, dar codul genetic al fiecăruia dintre noi cuprinde „necunoscute” chiar și pentru noi înșine. Nu suntem stăpâni nici pe propria noastră ființă, pentru că dacă am fi, în cazul în care un organ se îmbolnăvește, „stăpânul” ar trebui să dea comanda ca acel organ să se facă bine, și uite așa, nu am mai avea nevoie de medici, spitale și medicamente. Dar suntem neputincioși inclusiv din acest punct de vedere, oricât de înțelepți, de puternici sau de avuți am crede că suntem.
Îmi amintesc un dialog dintre doi tineri care se întorceau de la o înmormântare a tatălui unui coleg foarte bogat:
„- Doamne! Mă gândesc la colegul nostru, care a devenit atât de bogat! Oare ce i-a lăsat tatăl lui?

– Tot! i-a răspuns sec prietenul. Absolut tot!”
Poate că ar fi trebuit să adauge faptul că a lăsat, inclusiv, sau poate mai ales, consecințele faptelor săvârșite de-a lungul vieții. Faptele vor fi „bagajul” pentru eternitate, pentru integrarea în ritmurile cosmice, unde echilibrul este și rămâne perfect, nu admite variante și nici concesii. Sigur că unii vor spune că „mort e cel murit”, vorba lui Eminescu. Poate că da, poate că nu! Dacă da, nu este nicio problemă, dar oare, dacă nu? Poate că totuși există o judecată! Poate că totuși undeva faptele noastre sunt „înregistrate”, nu așa cum am dori noi să le „cosmetizăm”, ci așa cum au fost ele cu adevărat! Poate că, așa cum un răufăcător este sancționat pentru faptele lui, tot așa vom fi premiați sau sancționați fiecare pentru faptele noastre. Îmi amintesc de drumul sinuos al devenirii lui Apostol Bologa, eroul lui Rebreanu, din momentul în care și-a spus: „l-am pierdut pe Dumnezeu”, până în final când, inundat de o dragoste universală, Îl regăsește pe Cel fără de început și fără de sfârșit. Între cele două „puncte” ale existenței sale, viața i-a fost o zbatere sterilă, dar tragică. Dacă am avea capacitatea de a cunoaște realitatea ce înglobează rostul nostru pe pământ, dacă am căuta calea spre adevăratele sensuri ale existenței, ale adevărului, cu siguranță că valorile morale ar rămâne la loc de cinste în conștiința noastră, nimeni nu ar căuta subterfugii pentru a le eluda și, mai ales, pentru a le crea un culoar deschis pentru cei porniți pe calea desăvârșirii.
Emirul din Bagdad din Noapte de decemvrie de Alexandru Macedonski a ales „calea dreaptă”, chiar dacă aceasta a însemnat sacrificiul suprem. Avea tot ceea ce își putea dori un om, în plan material „grămezi întregi de argint și de aur”, dar dorința de desăvârșire spirituală nu a putut fi stăvilită. A pornit pe drumul spre Mekka cerească, o adevărată Golgotă, căreia îi cade pradă întregul alai ce-l însoțea. Ar fi putut să renunțe. Dar nu. Tentația, cu siguranță că era mare, pentru că drumul lui se desfășura prin „jarul pustiei”, iar undeva la orizont se profila o „tânără umbră” ce ar fi putut să-i salveze ființa fizică. El însă nu s-a lăsat pradă tentației, ispitei. Ființa spirituală a preluat „controlul”, chiar dacă era conștient că și ființa fizică este un vas prețios, fiind „de unică folosință”. Autocontrolul poate fi asumat doar fiind conştienţi că Dumnezeu ne vede şi în cele mai penibile şi mai intime momente…
Închei cu speranța că acest an și chiar acest început de veac, ce a adus după sine atâtea schimbări radicale în rândul umanității, să-și regăsească axa, să-și recapete echilibrul prin care atributele umane să rămână pe scara valorilor, acolo unde le este locul. Dacă fiecare dintre noi am fi o luminiță, oricât de firavă, am putea multiplica o imensitate de lumini, deoarece o lumânare poate aprinde mii de alte lumânări. Cred că ar fi bine să ne amintim că „viața este ca marea: nu-i pasă că nu știi să înoți!”