În toamna anului 1921 și începutul anului 1922

În toamna anului 1921, dorind să arate, probabil, forţa Opoziţiei, care s-a retras din Parlament, cerând demisia guvernului Averescu, Iuliu Maniu și ceilalți colegi din conducerea Partidului Național Român (PNR) au luat hotărârea ca în a doua jumătate a lunii septembrie şi începutul lunii octombrie să organizeze mari adunări poporale în toate judeţele din Ardeal şi Banat. În cadrul întrunirilor politice urma să se protesteze împotriva guvernului şi să se ceară demisia lui1.
Seria acestor adunări, organizate de comitetele judeţene ale PNR, trebuia să înceapă în data de 18 septembrie la Alba Iulia, oraş cu valoare de simbol pentru partid și pentru Iuliu Maniu. Ordinea celorlalte adunări preconizate era următoarea: Deva, Sibiu, Timişoara, Lugoj, Oraviţa, Turda, Cluj (2 octombrie), Oradea, Arad, Sighet, până în data de 10 octombrie 1921. Se mai anunţau adunări în judeţele Mureş, Solnoc-Dobâca, Bistriţa, Târnava Mică, Târnava Mare şi Braşov2.
La adunarea de la Alba Iulia au participat mii de cetăţeni, intelectuali, meseriaşi şi ţărani, care au cerut „înlăturarea fără amânare” a guvernului Averescu şi dizolvarea Parlamentului. Preşedintele PNR, Iuliu Maniu, şi delegaţii partidului au fost primiţi cu entuziasm în piaţa din faţa hotelului „Dacia” din Alba Iulia de către inginerul Stoica, care-l salută pe Iuliu Maniu, deputat al circumscripţiei electorale Alba Iulia. De asemenea, antreprenorul din acest oraş, Anghel Roşca, îl salută în numele meseriaşilor şi al plugarilor din localitate.
Fruntaşii PNR s-au grăbit să vadă lucrările la clădirea în care se preconiza a fi încoronat regele Ferdinand, iar inginerul Marcu promitea că lucrările vor fi gata în acea toamnă. După vizită, fruntaşii partidului au luat masa de prânz la hotelul amintit, adunarea fiind preconizată a avea loc după-amiaza la ora 15.
La tribună au luat loc Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Andrei Bârseanu, preotul Marcu, ing. Stoica şi alţii. Preşedinte al adunării a fost ales preotul canonic Marcu, ca vicepreşedinte Ioan Pop, iar ca secretari Gheorghe Crişan şi Horia Teculescu. Preotul Marcu era preşedintele organizaţiei judeţene a PNR din Alba Iulia. El dă cuvântul preşedintelui partidului.
În discursul său, Iuliu Maniu subliniază faptul că nu a mai luat cuvântul în faţa celor care participau la această adunare de la cea din 24 aprilie 1920, când a avut loc Congresul partidului. Face, apoi, o analiză a situaţiei politice din ţară, subliniind faptul că guvernul Averescu trebuia să-şi dea demisia, iar Parlamentul dizolvat. Discursul a durat aproape două ore, după care a urmat la cuvânt fruntaşul PNR şi preşedinte al Astrei, Andrei Bârseanu, venerabilul profesor fiind primit la tribună cu aclamaţii. Ideea centrală a discursului său a fost aceeaşi. Au mai luat cuvântul Ştefan Cicio Pop, Ion Agârbiceanu şi Mihai Popovici. La final, s-a adoptat o moţiune în care se cerea, în ton cu discursurile liderilor, demisia guvernului şi dizolvarea Parlamentului3.
Seria marilor adunări ale PNR continuă în Banat. În data de 25 septembrie 1921 are loc adunarea de la Timişoara, în grădina fabricii de bere din oraş. Preşedintele PNR, Iuliu Maniu, face un aspru rechizitoriu al guvernului Averescu. În finalul discursului se declară pentru schimbarea guvernului şi organizarea de alegeri libere.

În după-amiaza aceleaşi zile a avut loc o adunare populară şi la Sânnicolaul Mare, iar pentru data de 27 septembrie era programată o mare adunare la Lugoj4.
În drum spre Sânnicolaul Mare, fruntaşii PNR au fost întâmpinaţi, în fiecare sat, de coruri şi steaguri. În comuna Peşac au fost primiţi cu banderii de călăreţi, steaguri şi cor de către toţi cei aproape 10.000 de locuitori.
La adunarea de la Sânnicolaul Mare au participat peste 20.000 de persoane. Au luat cuvântul Iuliu Maniu, Al. Vaida Voevod, Mihai Popovici, Vasile Goldiş, preotul Deciu, Aurel Dobrescu, fruntaşii locali Negru şi Fleşeru5.
La aceste adunări a participat „tot cea avut Banatul mai select”, depăşind „toate piedicele puse de administraţie”. Au fost prezenţi avocaţi, medici, ingineri, preoți și chiar funcționari administrativi, în afară de prefecți și subprefecţi. Ca număr de participanţi la cele patru adunări din Banat se estima cifra de 35.000 de persoane6.
O altă mare adunare a PNR a avut loc, în data de 2 octombrie, la Cluj, capitala politică a Ardealului, care a însemnat o „frumoasă încoronare” a adunărilor de dinainte7.
În cadrul întrunirilor politice, Iuliu Maniu și ceilalți lideri ai PNR cereau „intrarea în legalitate, începerea unei vieţi de stat într-adevăr constituţionale, nevoia unei unificări, care să aibă la bază nu ordonanţe ministeriale şi decrete legi, ci o nouă Constituţie potrivită stărilor de fapt şi legi unitare pentru întregul Regat, votate de un Parlament liber ales, în frunte cu un guvern, care să fie expresiunea acestui parlament, aplicarea sancţiunilor juridice pentru apărarea moralităţii publice, crearea unui corp de slujbaşi ai statului inamovibili, scoşi pentru totdeauna de sub influenţa luptelor politice sunt tot atâtea principii care trebuiesc puse (…) la bazele vieţii de stat ale României Mari”. Se reproşa guvernului că încearcă să instituie un „balcanism samavolnic”. PNR lupta contra acestei intenţii şi dorea adoptarea modelelor occidentale de organizare şi muncă, nu a celor balcanice8.
Adunarea de la Cluj a avut loc în sala mare a Redutei şi la ea au participat toată intelectualitatea Clujului, delegaţi din judeţ, ţărani din satele învecinate şi delegaţi ai Comitetului Central al PNR. Întrunirea a început la orele 11:30 şi a fost deschisă de Simion Tămaşiu. Între timp, intrase în sală preşedintele PNR, Iuliu Maniu, aplaudat şi ovaţionat de mulţimea prezentă. În discursul său, președintele PNR face un istoric al partidului, amintind de înfăptuirea măreţului ideal al tuturor românilor în anul 1918. Dar, liderii PNR erau îngrijoraţi pentru că nu se dorea ca ţara „să piardă ceea ce a câştigat cu preţul imenselor jertfe făcute”. Vinovat, în concepţia lui, era guvernul Averescu, „cari, prin faptele lor încâlcesc armonia socială ignorând şi nerespectând legile”. Spune că alegerile se fac prin abuz şi fraudă, nesocotind voinţa poporului, dând exemplul alegerilor parlamentare parţiale de la Oraviţa. Vorbeşte, apoi, de „marile idei conducătoare” ale PNR şi de guvernarea Vaida. Guvernul Averescu nu mai avea încrederea ţării, în special după „afacerea Reşiţa” şi trebuia să plece. Vorbeşte despre „marea operă din trecut şi rolul viitor” al PNR, de faptul că deşi unii spuneau că opera lui s-a încheiat, acest lucru nu era adevărat: „Aceste săgeţi veninoase nu ne slăbesc: noi suntem obişnuiţi şi cu opoziţie şi cu lupta, care ne-a oţelit în trecut”. Crede că întreg Ardealul şi Banatul era cu PNR şi cerea sprijinul celor prezenţi în acest sens9.
În cadrul acestor adunări, organizate în toată Transilvania, în special în zilele de duminică, s-a aprobat activitatea parlamentarilor PNR şi retragerea lor din Parlament. De asemenea, se cerea înlocuirea guvernului Averescu cu un guvern de concentrare naţională şi organizarea de alegeri libere.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre partide în această perioadă, se poate spune că după retragerea Opoziţiei din Parlament şi dezmembrarea Federaţiei asistăm la o nouă regrupare a forţelor politice. În aceste condiţii, datorită şi voinţei regelui Ferdinand10, PNR încearcă o apropiere de liberali, în vederea unei viitoare colaborări la guvernare.
Atitudinea PNR faţă de PNL a fost una de apropiere, în toată perioada guvernului Averescu. În vara anului 1920, se prefigura o eventuală înţelegere între liderul liberal Ion I.C. Brătianu şi liderii PNR, după cum reiese dintr-o scrisoare datată 19 iunie 1920, semnată de I. Manolescu şi adresată către un necunoscut. Acesta consemnează faptul că fruntaşii PNR, Al. Vaida-Voevod şi Mihai Popovici ar fi venit la I.I.C. Brătianu pentru a-i propune o înţelegere între Federaţie, din care făcea parte PNR, şi liberali, în scopul unei acţiuni comune în Parlament, împotriva guvernului Averescu. Iată şi răspunsul lui Brătianu surprins în această scrisoare: „Patronul le-a răspuns că nu poate fi vorba de colaborare câtă vreme ardelenii vor merge mână în mână cu Lupu şi ţărăniştii care au atât de mari afinităţi cu Cocea, amicul bolşevicilor, că Partidul Liberal are intenţia să se organizeze acum şi în Ardeal şi că deci nu va putea la Bucureşti să ducă lupta comună cu Partidul Naţional Ardelean, iar peste munţi să-l combată. Vaida a spus să nu-i ceară ca primă condiţiune fuziunea, după cum a făcut Averescu. Brătianu a răspuns că guvernul Averescu nu va cădea prin luptă parlamentară, ci prin greşelile ce va comite, de aceea el crede că colaborarea cu ardelenii ar fi mai rodnică la guvernarea ţărei către care se pregăteşte Partidul Liberal”11.
Liberalii se pregăteau de guvernare, dar şi de extinderea organizaţiilor în Transilvania şi Banat, unde monopolul politic îl deţinea PNR. Prima organizaţie liberală înfiinţată în Transilvania a fost cea din judeţul Sătmar, cu ajutorul fruntaşului Teofil Dragoş. Astfel, pe data de 9 noiembrie 1920, la Baia Mare, se înfiinţa, în mod oficial, organizaţia, urmând să fie înfiinţate filiale locale în fiecare comună din acest judeţ12.
Informaţiile venite pe filiera organelor de siguranţă din Transilvania, înaintate guvernului Averescu, anunţau aceleaşi acţiuni şi în judeţele Mureş, Turda, Trei Scaune etc.13.
Referitor la orientarea spre Partidul Național Liberal a unor fruntaşi politici din Transilvania şi Banat, unii dintre ei foşti membri activi ai PNR, ziarul averescan „Îndreptarea” scria că s-a folosit ca şi momeală băncile şi consiliile de administraţie ale acestora14, care, după cum se ştie, erau în mâinile liberalilor. În plus, liberalii transferaseră, după cum spunea şi Constantin Argetoianu, în memoriile sale, doar provizoriu puterea averescanilor.
În momentul începerii negocierilor, liberalii aveau deja înfiinţate mai multe organizaţii în Transilvania şi Banat. Aceste tratative iniţiate, din partea PNR, de către Ştefan C. Pop, Mihai Popovici, Al. Lapedatu şi Sever Dan15 s-au desfăşurat anevoios, mulţi dintre fruntaşii PNR, ca Voicu Niţescu, V. Branişte sau I. Agârbiceanu fiind împotriva lor, ameninţând chiar cu sciziunea16.
Tratativele au fost precedate de o declaraţie a fostului ministru de Externe liberal, Emanoil Porumbaru, publicată în ziarul „Patria”, în care sublinia faptul că PNR este Transilvania şi că „a fost şi este o forţă care trebuie conservată”. Ele s-au desfăşurat pe parcursul a mai multor etape: martie-iunie 1921, septembrie 1921 – ianuarie 1922 şi o ultimă încercare, după venirea liberalilor la putere17.
În toamna anului 1921, noua încercare a liberalilor, influenţată şi de Regele Ferdinand, de a se apropia de partidele noilor provincii unite, în special de PNR, a îmbrăcat formula unei coaliţii a „partidelor unirii”18. Soluţia unui guvern cu o prezenţă masivă a ardelenilor era utilă atât pentru Rege, cât şi pentru Ion I.C. Brătianu. După mai multe contacte cu Iuliu Maniu, în toamna anului 1921, se trece la negocieri directe. În timpul acestor discuţii, Iuliu Maniu a cerut crearea unui minister al Transilvaniei, care să fie condus de către un lider al PNR şi să-şi dea avizul asupra tuturor problemelor privind această provincie şi dizolvarea organizaţiilor liberale nou înfiinţate în Transilvania. Prima condiţie a fost acceptată de Brătianu, dar nu şi cea de a doua. S-a convenit, apoi, ca desemnarea demnitarilor în Transilvania şi Banat să se facă pe baza unui acord între cele două partide, în care să se ţină seama de o anumită proporţionalitate. A fost elaborat chiar şi proiectul unui program de guvernare. Însă, se pare că, după două luni de discuţii, tratativele s-au împotmolit atunci când a venit rândul definitivării listelor posibililor parlamentari19.
După opinia lui Pamfil Şeicaru, refuzul lui I.I.C. Brătianu de a oferi două locuri în plus de senatori pentru PNR a fost „una din greşelile lui Ionel Brătianu, greşeală a cărei consecinţă a viciat aşa de grav normala funcţionare a regimului constituţional”20. Tot Pamfil Şeicaru sublinia că eşecul acestei colaborări a avut la bază, în primul rând, relaţia dintre cei doi lideri, I.I.C. Brătianu şi Iuliu Maniu, în cadrul unui posibil partid fuzionat: „Fuziunea ar fi pus lui Iuliu Maniu o problemă personală şi anume: situaţia pe care ar avea-o el în cadrul noului partid. Putea să conteste lui Ionel Brătianu dreptul de a fi şeful partidului fuzionat? Putea să se resemneze de a avea situaţia de prim secund, chiar investit cu puteri în tot ce privea organizarea partidului în judeţele transilvane? Sub aparenţa de totală modestie, Iuliu Maniu ascundea, cu mare grijă, un imens orgoliu; iată de ce fuziunea a fost de la început condamnată”21.
Acest moment istoric important este considerat şi de către Constantin Xeni ca unul determinant pentru tot ceea ce s-a petrecut în viața politică a țării în perioada interbelică. A fost, spune el, „ca un fir roşu, mobilul ascuns pornit din acea ciocnire iniţială, care pe drept sau pe nedrept, săpase între cei nou veniţi şi cei vechi, dacă nu o prăpastie, dar desigur groapa unei vrăşmăşii greu de trecut”22.
În aceste condiţii, Iuliu Maniu a întrerupt tratativele. Într-un comunicat oficial al PNR se arată că nu s-a putut obţine un acord de colaborare cu PNL, în vederea formării unui nou guvern. În schimb, se mai spune în comunicat, s-a putut stabili un acord cu Partidul Naţionalist Democrat, cu Partidul Unirii din Bucovina şi cu Partidul Ţărănesc din Basarabia.
Iuliu Maniu a fost însărcinat, în baza hotărârilor Comitetului Executiv al PNR, să continue tratativele cu partidele Unirii, în vederea alcătuirii unei coaliţii. Deşi ştiau că tratativele cu liberalii „va da prilej altora să ne acuze că ne-am părăsit programul”, conducerea PNR, conştientă „de marea răspundere ce o avea înaintea ţării, şi convinşi de adevărul proferat de noi că numai o coaliţie de partide poate guverna cu rezultate satisfăcătoare ţara aceasta”, a intrat în tratative cu liberalii şi s-a dorit ajungerea la un acord politic cu aceştia. Motivul întreruperii tratativelor, în opinia conducerii PNR, era următorul: „Partidul naţional n-a putut conveni ca partidul liberal de dincolo de munţi să i se acorde o influenţă politică care ar fi trecut limitele reale ale legăturilor pe care partidul liberal le-a iniţiat în Ardeal şi Banat”. Liberalii ar fi impus „condiţiuni de colaborare a forţelor politice din Ardeal, ca şi când organizaţiile liberale de aici ar avea aceeaşi importanţă şi aceeaşi influenţă politică”, ceea ce PNR nu a acceptat. Alegerile libere, sub un guvern neutru, se spune în comunicat, vor demonstra faptul că „e o ficţiune toată organizaţia liberală de la noi”, adică din Ardeal şi Banat23.
Comitetul Executiv al PNR s-a întrunit la Cluj, în data de 27 noiembrie 1921. La finalul acestei întruniri s-a dat publicităţii un comunicat referitor la poziţia partidului faţă de redeschiderea lucrărilor Parlamentului: „Comitetul executiv şi clubul parlamentar al partidului naţional român, nu a găsit necesar să pună din nou în discuţie hotărârea de a se abţine de la şedinţele parlamentului, deoarece motivele care au determinat aceea hotărâre nu au dispărut, dimpotrivă au sporit. Guvernul şi majorităţile continuă a rămânea în afară de legi şi a duce ţara la ruină materială şi morală, printr-o politică nefastă şi volnică”24.
Rezolvarea crizei politice era văzută de către Iuliu Maniu și PNR în două variante: „a forma un guvern care să prezideze alegerile libere şi a opri formarea unui guvern dintr-un singur partid”25.
În aceste condiţii de criză, în data de 13 decembrie 1921, guvernul a convocat, pentru ora 13, la sala Senatului, o consfătuire a majorităţii parlamentare. La consfătuire au luat parte aproape toţi parlamentarii averescani şi toţi miniştrii. Consfătuirea a fost prezidată de generalul Coandă, care a dat cuvântul lui Al. Averescu, care anunţă demisia a doi miniştri (Take Ionescu şi M. Antonescu). În acest discurs, se afirmă în ziarul „Patria”, generalul Averescu şi-a recunoscut greşelile şi incapacitatea guvernului de a conduce ţara. Al. Averescu îşi anunţă demisia din fruntea guvernului şi afirmă că îl va propune regelui ca şi succesor pe generalul Coandă, care mulţumeşte pentru cinstea ce i se acorda. Preşedintele Camerei, Duiliu Zamfirescu îi propune lui Al. Averescu funcţia lui, iar Petru Groza, în numele ardelenilor din majoritate îl asigură de „sentimente de încredere”. Al. Averescu anunţă că își va înainta demisia în plenul Parlamentului a cărui şedinţă începea la ora 15.
Imediat după demisia lui Al. Averescu, Take Ionescu a fost chemat la Palat şi a fost însărcinat cu formarea noului guvern. El a cerut un termen de trei zile pentru a forma cabinetul. Nicolae Titulescu demisionând din guvern a fost numit ministru la Londra26.
Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, Iuliu Maniu afirma că singura soluţie de rezolvare a crizei politice era aducerea la putere a unui guvern neutru, care să organizeze noi alegeri. Întrebat fiind cum priveşte demisia guvernului Averescu, Maniu răspunde că era „ca un lucru necesar, care trebuia să se întâmple”. Despre Take Ionescu, el spune că era bine văzut în Ardeal, datorită contribuţiei sale la desăvârşirea statului naţional unitar român. De asemenea, Iuliu Maniu subliniază faptul că Comitetul Executiv al PNR şi parlamentarii acestui partid urmau să ia o decizie referitoare la sprijinul pe care îl va acorda guvernului condus de Take Ionescu27.
Într-un alt interviu acordat ziarului „Lupta”, preluat de „Patria”, Iuliu Maniu sublinia motivele pentru care PNR nu va susţine guvernul Take Ionescu, cerând un guvern neutru. El a respins oferta de colaborare a noului prim-ministru, considerând că ţara suferea nu de o criză de guvern, ci de una a întregului sistem politic. Afirmă, apoi, că în luarea acestei decizii s-au avut în vedere două aspecte: acela că majorităţile parlamentare erau împotriva lui Take Ionescu, respectiv că prim-ministrul nu a venit cu o declaraţie hotărâtă că va dizolva Parlamentul şi va organiza noi alegeri, pentru a putea guverna28.
Parlamentul a fost prorogat pe o perioadă de o lună de zile, iar ziarul „Patria” anunţa, în coloanele sale, că în seara de 20 decembrie, noul prim-ministru a avut o lungă întrevedere cu Iuliu Maniu29.
Anul 1922 începea pentru PNR cu o vizită pe care organizaţia judeţeană din Cluj o făcea la preşedintele partidului, Iuliu Maniu. Fruntaşii PNR din Cluj s-au întrunit în localul ziarului „Patria”, de unde au plecat la locuinţa pe care Iuliu Maniu o avea în Cluj. Fostul prefect naţional român, Simion Tămaşiu, preşedintele organizaţiei judeţene, a luat cuvântul arătând că partidul, în anul 1921, sub conducerea lui Iuliu Maniu, „a trecut cu deplină izbândă prin criza pe care au crezut că o pot provoca acei fraţi cari au frânt solidaritatea partidului”. După acest discurs, a urmat răspunsul lui Iuliu Maniu, care „a trecut peste cadrele unei vorbiri de mulţumită ocazională şi a arătat într-o concentrată expunere, principiile călăuzitoare” ale PNR30.
Din punct de vedere politic, anul 1922 debuta cu o luptă acerbă între partidele politice pentru succesiunea la guvernare. Partidele şi-au dezvăluit strategia şi tactica lor de luptă şi potenţele. Guvernul condus de Take Ionescu era privit ca unul cu caracter provizoriu, soarta lui atârnând de votul Parlamentului din 17 ianuarie 1922. În preajma acestui eveniment, viaţa politică s-a precipitat, partidele politice vehiculând o gamă variată de soluţii. PNR stăruia pentru un guvern de coaliţie31.
În acest context de criză politică are loc, în data de 17 ianuarie, deschiderea lucrărilor Parlamentului. Fruntaşul Partidului Poporului, Octavian Goga, a prezentat o moţiune de cenzură, care a fost primită de către Parlament.
După demisia lui Take Ionescu, regele Ferdinand l-a însărcinat cu formarea guvernului pe I.I.C. Brătianu, în seara zilei de 18 ianuarie 1922, ora 19. C. Argetoianu notează, referitor la acest eveniment, că regele Ferdinand, „veleitarul şi-a pus însă toate scrupulele în sertar, a chemat pe Ionel Brătianu şi l-a însărcinat cu formarea noului Minister, dându-i bineînţeles şi aprobarea pentru dizolvarea Parlamentului”32.
Guvernul Brătianu s-a constituit la data de 19 ianuarie 1922, iar în data de 23 ianuarie s-a publicat decretul regal pentru dizolvarea Parlamentului şi organizarea de alegeri pentru Adunarea naţională Constituantă, la începutul lunii martie 192233.
După nominalizarea sa în funcţia de prim-ministru, I.I.C. Brătianu l-a vizitat, a doua zi dimineaţa (19 ianuarie), pe Iuliu Maniu şi a oferit PNR ca din patru portofolii (culte, lucrări publice, al justiţiei şi al comunicaţiei) să-şi aleagă două, plus ministerul Transilvaniei, fără portofoliu, cerând, în schimb, pentru PNL 1/3 mandate şi 1/3 funcţii administrative în Transilvania şi Banat. El motiva această ofertă redusă faţă de cea din toamnă, cu „împrejurările schimbate” şi cerea răspunsul până cel târziu la ora 12, adăugând că acesta era ultimul său cuvânt. Iuliu Maniu i-a răspuns că deşi i-ar putea da răspuns pe loc, ţinea să aducă la cunoştinţa Clubului parlamentar al PNR această ofertă. La ora 12 s-a întrunit Clubul parlamentar. Iuliu Maniu le-a comunicat convorbirea avută cu noul prim-ministru. Membrii Clubului au considerat că se află în faţa „unei înscenări umilitoare”, care nu avea ca scop colaborarea şi au respins-o cu unanimitate de voturi. Conducerea PNR considera că prin condiţiile oferite de liberali nu era „garantată posibilitatea de a-şi valida principiile sale politice”.
Chiar ziarele considerate a fi independente, precum „Dacia” şi „Universul”, afirmau că aducerea la putere a guvernului Brătianu nu era o soluţie de rezolvare a crizei politice. Ziarul „Dacia” scria că: „Împotriva tuturor aşteptărilor, chiar ale partidului liberal, M.S. Regele a numit un guvern personal şi de partid”34.
În urma acestor evenimente, partidele de opoziţie s-au întrunit în după amiaza zilei de 19 ianuarie 1922, în localul Clubului PNR din hotelul Majestic, la ora 18. Cele șase partide (PNR, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul Conservator Progresist, Partidul Naţionalist Democrat şi Partidul Conservator Democrat) au redactat un comunicat de presă, în care se subliniază faptul că au luat în discuţie „rezolvirea neaşteptată şi nefirească a crizei politice”, prin aducerea la putere a guvernului Brătianu şi că „au căzut de acord că trebuieşte să se protesteze de la început în faţa ţărei împotriva aducerii în împrejurările actuale a unui guvern de partid duşmănit de opinia publică şi ameninţând ca atare liniştea internă şi consolidarea statului”. De asemenea, au semnat un acord prin care se constituie într-un singur „bloc constituţional electoral”, formând astfel un front unic împotriva liberalilor. Anunţă că vor candida pe o singură listă în toate circumscripţiile din ţară, ceea ce nu s-a întâmplat până la urmă.
Comitetul de conducere al PNR s-a întrunit de urgenţă în seara de 20 ianuarie şi a hotărât convocarea, la Cluj, pe data de 26 ianuarie 1922, a Comitetului Executiv, Comitetul celor 100, a Sfatului parlamentarilor şi a preşedinţilor organizaţiilor judeţene. Scopul acestei întruniri era analiza situaţiei politice în urma numirii guvernului liberal şi demararea noii campanii electorale. Totodată, printr-un titlu sugestiv al articolului, PNR chema la luptă tot Ardealul35.
Începea astfel, o nouă campanie electorală şi o perioadă lungă de opoziţie pentru Iuliu Maniu și PNR, care va lua sfârşit doar în anul 1928, când vor fi aduşi la putere de către Regenţă. Totodată, începea o guvernare liberală, care a fost dusă la bun sfârşit, până în anul 1926, când aceştia depun mandatul. Guvernul liberal va fi primul din istoria României Întregite care va acoperi mandatul clasic de patru ani, mostră a forței și abilității sale politice.
Note:
1 Patria (Cluj), nr. 205, 14 septembrie 1921, p. 1.
2 Idem, nr. 206, 15 septembrie 1921, p. 1.
3 Idem, nr. 210, 20 septembrie 1921, pp. 1-3.
4 Idem, nr. 217, 28 septembrie 1921, p. 3.
5 Idem, nr. 219, 30 septembrie 1921, p. 3.
6 Idem, nr. 221, 2 octombrie 1921, p. 1.
7 Ibidem, p. 1.
8 Idem, nr. 220, 1 octombrie 1921, p. 1.
9 Idem, nr. 222, 4 octombrie 1921, pp. 1-2.
10 Atanasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1994, p. 481.
11 Ibidem, p. 479.
12 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Viață politică în România. 1918-1921, Editura Politică, București, 1976, p. 118; Claudiu Porumbăceanu, „Momente din istoria P.N.L – organizația județului Satu-Mare în perioada interbelică (1919-1938)”, în Satu Mare. Studii şi comunicări, XV-XVI, Edit. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1998-1999, p. 441.
13 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 118.
14 Îndreptarea (București), nr. 4, 5 ianuarie 1921, p. 1; M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 119.
15 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 175.
16 Îndreptarea, nr. 220, 24 septembrie 1921, p. 1.
17 Ioan Ciupercă, „Împrejurările venirii liberalilor la putere în ianuarie 1922. Relaţii între partidele politice burgheze”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, IX, 1972, p. 357.
18 Ibidem, p. 364.
19 Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu, Editura Museion, București, 1992, p. 65.
20 Pamfil Şeicaru, Istoria partidului naţional, ţărănist şi naţional ţărănist, vol. II, Madrid, Editura Carpaţi, 1963, p. 320.
21 Ibidem, p. 319.
22 Constantin Xeni, „Iuliu Maniu”, în Magazin istoric, 2001, nr. 10, octombrie, p. 8.
23 Patria, nr. 263, 23 noiembrie 1921, p. 1.
24 Idem, nr. 268, 29 noiembrie 1921, p. 1.
25 Idem, nr. 282, 15 decembrie 1921, p. 1.
26 Ibidem.
27 Idem, nr. 284, 17 decembrie 1921, p. 1.
28 Idem, nr. 285, 21 decembrie 1921, p. 1.
29 Idem, nr. 287, 22 decembrie 1921, p. 1.
30 Idem, nr. 11, 17 ianuarie 1921, p. 1.
31 Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România. 1922-1928, Editura Politică, București, 1979, pp. 138-139.
32 Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Editura Machiavelli, București, 1995, p. 298.
33 I. Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 67.
34 Patria, nr. 15, 24 ianuarie 1922 p. 1; Vezi şi C. Argetoianu, Ibidem, p. 298.
35 Patria, nr. 14, 22 ianuarie 1922, p. 1, articolul „Partidul Naţional cheamă la luptă Ardealul”.
+ There are no comments
Add yours