Acasa fiecăruia

Terminasem lectura povestirii într-un hohot de râs multitonal, acompaniat de aplauze. Semn că le plăcuse. Prologul apusului aducea soarele în cerdac, atingând tangențial vârfurile țărușilor de care erau legate tomatele de pe stratul aproape lipit de fundația casei.

Ne înțeleseserăm să ne întâlnim la sfârșitul fiecărei săptămâni, pe rând, acasă la fiecare familie din grupul nostru, într-un spațiu amenajat special, pentru scurte lecturi alese din scrierile unora dintre noi, ori, dacă nu aveam nimic „proaspăt”, din cărțile autorilor mai puțin populari. Ne hotărâserăm destul de dificil, eu și Andrei, asupra „listei” din care să reușim selecția celor patru cupluri prezumtiv dispuse să accepte, mai bine zis, să „se bucure” de o atare perspectivă. I-am găsit nesperat de repede. La prima întâlnire, am hotărât „statutul” bazat pe liberul arbitru; nu doream să considerăm aceste schimburi de vizite amicale drept „ședințe de cenaclu”, să impunem „datorii și drepturi”, precum și cheltuieli financiare excesive. Onestitatea, modestia și buna dispoziție trebuiau să domine atmosfera întâlnirilor noastre.

Până acum reușiserăm. Eram la a patra. Conversații neutre despre vreme, evenimente social-politice recente, picanterii cu perdea pentru urechile nepoților sau ale copiilor celei mai tinere familii ale patrulaterului. Apoi lectura urmată de întrebări și comentarii.

– Bunicule, ai promis data trecută, că ne vei citi finalul întâmplărilor de la festivalul din Cehia, răsări Tea din spatele banchetei tapițate, unde răsfoise colecția revistei PIF. Vă rog să mă scuzați, se adresă apoi tuturor, băgând de seamă că dominase cu vocea ei ascuțită conversațiile adulților întrerupându-le.

– Măiculiță, ce m-ai speriat, fetițo! îi reproșă râzând Eva.

– Vă rog să mă scuzați, mi-a scăpat! răspunse copila afișând un zâmbet incert înspre bunica ei care o privea clătinând din cap a reproș.

Intervenii zâmbind la rându-mi:

– N-o să se repete… până data viitoare, iubitele mele! Așa este, am promis. Sunteți dispuși să ascultați? Nu ține mult.

Ceilalți își întrerupseră conversațiile, își aleseră poziții cât mai confortabile.

– Rămăsesem la atmosfera din autobuz, sau autocar, cum doriți, pe drumul de întoarcere dinspre Budapesta spre graniță. Glume, amintiri proaspete, epiloguri ale unor idile efemere…

Mă apropiam de casă. De acel ceva pe care îl numim ades „acasă”. Da. Sentiment unic, individual, intim. Deși câțiva dintre cei care se întorseseră măcar o singură dată de peste hotare, în cazul când li s-a îngăduit, mi-l dezvăluiseră ca un fenomen generat de un impuls al supremei bucurii, îl înțelesei la adevărata dimensiune abia acum, un adevăr perceput subiectiv, fără îndoială, încercat doar când mi-am unit glasul cu al celorlalți din autocar, într-un chiot să spargă timpane și geamuri.

Apăruse în calea noastră punctul de trecere a frontierei: Artand – Borș.

De parcă evadasem dintr-o lungă detenție suportată departe de ai noștri și, acum, scăpați printr-un miracol de prezumtivi inamici, intram într-o zonă inviolabilă, neutră. Făcusem parte din trupa de păpușari amatori participantă la festivalul internațional din Chrudim, în acele timpuri – Cehoslovacia. Spectacolul pregătit de noi s-a bucurat de apreciere unanimă pentru calitatea interpretării și, cred, mai mult pentru mesajul său convertit în simboluri facil descifrabile. Însă cel mai mult ne-a bucurat faptul că ne împrieteniserăm cu tineri și tinere de pe alte meleaguri ale Terrei. Erau veniți din douăsprezece țări, printre care: Japonia, India, Anglia, Germania… Eu mă împrietenisem cu două actrițe nipone, Reiko Higuma și Yoko Kojima, din Osaka, dar și cu Jan Mackellar, ziarist în Manchester, Anglia. Și cu alții, din alte delegații. Despărțirea de aceștia, alături de care trăiserăm zile de neuitat în cele două săptămâni, s-ar fi transformat într-un episod melodramatic lamentabil, dacă nu ar fi persiflat-o cei doi colegi mai în vârstă, păpușari profesioniști, veți zâmbi, Ionică și Janos. „Ce, v-a prins dragul de străini? De capitaliștii degradați? Nu uitați că Patria vede și aude tot! Nu simțiți mai degrabă dorința acută de a vă grăbi spre casă? Vă așteaptă părinții, casa și satul natal, iubita sau iubitul, codul eticii și echității etc., etc. Așa că ar fi mai bine să lăsăm jalea și să ne bucurăm, dacă dorim să mai vedem străinătăți!…”

În ceea ce mă privește, recunosc fără jenă că mi-era dor de ai mei, „mama Ica” și „tata Ghiță”, de casa la construcția căreia pusesem umărul serios în primele două vacanțe studențești. Mă furnica dorul de iubita mea, Doina, de veselul și flegmaticul meu „frate” mai tânăr, Mircea, tovarășul de joacă din anotimpurile copilăriei și ale adolescenței. Și de atmosfera străzilor din micul meu oraș, de fețele cunoștințelor și prietenilor. Așa că, după îmbrățișări patetice și promisiuni ferme de a ne căuta în viitor, fie doar și prin intermediul serviciilor poștale, fiecare s-a grăbit spre cei care îi așteptau… acasă. Pentru mine și, presupun, pentru alții din generații mai apropiate sau mai îndepărtate, Clujul (Kolozsvár – Klausenburg) devenise a doua casă. Aici avuseserăm domiciliul, în timpul celor cinci ani de studii universitare, pe strada Avram Iancu, în incinta, repet, primului cămin studențesc din istoria învățământului superior autohton (denumit, din perioada postbelică, „Emil Racoviță”). Odată ajuns aici, după despărțirea entuziastă, optimist-futurologică, de mai vechii și noii prieteni, am obținut facil îngăduința lui nea Marian, agreabilul portar de la intrarea în cămin, să mă odihnesc peste noapte în camera 20, unde fusesem cazat în perioada ultimilor doi ani de studii. Ziua următoare îmi era necesară „rezolvării” câtorva probleme sentimental-administrative.

Trenul personal (regio, deh!) spre Jibou porni, fără întârziere, în preajma orei 17.

Îmi găsisem loc lângă fereastră, într-un compartiment, împreună cu doi navetiști trecuți de prima tinerețe, și care urmau să coboare dincolo de Dej. Geamul era deschis, lăsând aerul să ne mângâie busturile încinse de căldura după-amiezii de vară, dar și libertate micilor zburătoare să-și ofere compania fortuită și agresivă. Am obținut acordul celor doi și l-am închis.

Tam-tam-ul roților mă învăluia ademenitor. Pe fondul conversației molcome dintre cei doi, ațipisem. Știi, somnul acela ușor, cu scurte momente de alertă ușor buimacă. M-a trezit pornirea smucită din halta Gâlgău pe Someș.

Cerul se înnorase sporind efectul înserării.

Îmi priveam chipul în geamul rezemat pe cenușiul lăptos al înserării, cum era tăiat cu violența vitezei de fulgerarea vreunui bec ascuns în spatele pomilor desfrunziți de grindina ce bântuise cu câteva zile înainte, cum aflam de la posesorul unei voci alterate, de fumător pătimaș, care stătuse pe locul de lângă ușa compartimentului și avea să coboare la halta Răstoci.

– Ehe, știu ei, pomii, când trebuie să-și lepede hainele, când să îmbătrânească pentru odihnă hibernală, continuă celălalt, cu glas puternic, limpede, baritonal, și când au de suportat nedreptățile vremii, se întristează, iar omul nu poate face nimic, filozofă încântat, după care se așternu iar tăcerea.

Doar sentimentul apropierii de locurile aventuroasei mele copilării mă ținea să nu cad iar în somnul acela obositor, provocat de trepidațiile regulate ale boghiurilor vagonului trecând peste punctele de îmbinare a șinelor… Someșul ne însoțise tăcut, ba apropiindu-se imprudent de terasament, ba îndepărtându-se până sub dealuri. Brusc, din spatele încovoiat bătrânește al unui pisc aducând cu un Vezuviu miniatural, începură să se înșire, clipind parcă de emoție, luminile recent declaratului oraș ascunzându-se apoi în spatele altei spinări alungite, ca într-un maraton prometeic; pentru moment, așa mi-l imaginam pe Titan purtând focul către oameni și lăsând în urmă imaginea repetitivă, multiplicată pe măsură ce înainta; cinefil pătimaș, stocasem în culisele memoriei acest trucaj din vreun film.

Trenul intră pe o porțiune de linie fără curbe și luminile dispărură.

„Urmează gara Jibou! Jibou urmează!” se auzi vocea conductorului apropiindu-se, apoi trecând prin dreptul compartimentului și îndepărtându-se în celălalt sens. V-ați prins, era în mișcare! Companionul meu își luă rucsacul din plasa pentru bagaje. Mă ridicai, la rându-mi, procedând la fel cu sacoșa măricică și geamantanul din carton presat, pline cu obiectele de îmbrăcăminte, câteva cărți etc., lăsate la unchiul mamei mele, deci și al meu (nu-i așa?), înainte de plecarea în Cehoslovacia. Plus câteva cadouri pentru ai mei.

Scârțâit de frâne. Oprire lentă, fără poticneli. Bravo! Revanșă la pornirea bruscă din Gâlgău pe Someș! Peronul gării Jibou – în lumini fluorescente. Cobor sprinten, apoi îmi iau rămas-bun de la „colegul” de călătorie.

– Sara bună, domnule învățător, i se adresează un tânăr revizor de vagoane aflat „în exercițiul funcțiunii”. V-ați întors acasă?

– Da, Petrică, țara are nevoie de mine, de noi toți. Mai bine ca acasă nu-i nicăieri! O să-ți dai seama despre asta peste câțiva ani!