Claudiu Ionuț Boia
Aurel era omul premierelor pentru familia lui. A fost primul care a reușit să-și ia bacalaureatul, primul care a intrat la facultate, la stat și cu bursă, și bineînțeles, primul care a reușit să revină în orășelul natal cu o diplomă de inginer constructor. În fața acestor realizări excepționale, pentru un copil provenit dintr-o familie de muncitori industriali, care s-au obișnuit să trăiască la limita subzistenței, Aurel nu primise încă recunoașterea oficială a meritelor sale. Dar curând lucrurile aveau să se pună în ordine. Avea un interviu de angajare. Un interviu pentru singurul post de inginer scos la concurs de către Primăria orașului în ultimii 30 de ani. Acest fapt excepțional era deja o știre de prima pagină în micuța urbe muncitorească, construită din planurile grandioase ale unui regim apus. Pentru singurul și unicul post își arătaseră interesul o mulțime de persoane, mai mult sau mai puțin pregătite, dar toate purtând speranța în suflet. Era de înțeles pentru toată lumea, că acela care avea să fie angajat la Primărie urma să aibă o viață liniștită și plină de împliniri. Nimeni, niciodată, nu a fost dat afară de la stat. Nimeni, niciodată nu și-a pierdut locul de muncă în Primărie pentru că nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. Orășelul muncitoresc era condus de multă vreme de un adevărat erou-agrar. Primul cetățean care a avut curajul să se ridice împotriva tiranilor din regimul apus. Fapta lui a rămas în istorie, și mult prea des era rememorată, de fiecare dată adăugându-i-se noi valențe mitice. Ce a făcut primarul pentru cinstea de a fi numit erou-agrar? A dat foc tractorului pe care lucra la IAS-ul comunal. Tractorul, precum toate bunurile imobile și mobile, aparținea statului. Primarul erou-agrar, asemenea tuturor tovarășilor, știa foarte bine acest lucru, însă, din spirit revoluționar, a ales să lupte cu acest principiu. A dat foc tractorului… și a devenit erou. Adevărul îl știa doar el, și poate ajutorul de mecanic care, din fericire, murise. Tractorul luase foc din întâmplare. Miliția l-a anchetat pe primarul erou-agrar, dar pentru că acesta era foarte bâlbâit, nu reușise să explice situația. Milițianul de serviciu, mult prea nerăbdător să primească laudele de a fi oprit o răzmeriță împotriva statului, l-a băgat la închisoare ca trădător de patrie. Nu a apucat judecata, că alți tovarăși s-au săturat ca statul să dețină totul, și s-au revoluționat. Și-au amintit și de tractoristul din închisoare, și l-au scos erou. L-au dus pe brațe în piață și l-au ovaționat. L-au decorat și l-au promovat ca pe un cetățean emblematic pentru urbe. El, bâlbâit, nu a apucat să spună nimic. A încercat, dar nimeni nu l-a înțeles. În euforia evenimentelor i-au propus să fie primar. Tractoristul a refuzat, dar noii cetățeni nu au avut răbdare să-l asculte. Și a devenit primar erou-agrar.
Aurel își așeza cravata în oglinda din baie, pregătit să intre în slujba orașului. Interviul era programat la ora 10:00, dar ca un candidat serios, avea de gând să fie acolo cu o oră mai devreme. Avea cu el un dosar plin de diplome și proiecte. CV-ul îl depusese cu mai multe zile în urmă la secretariat, dar știa că cele spuse cu cuvinte trebuiau demonstrate cu fapte pentru a fi credibile. Cu emoții și speranțe, Aurel părăsi apartamentul tip vagon al familiei sale, pășind spre un viitor plin de realizări.
În anticamera secretariatului mai rămăsese doar Aurel. Ora 10:00 trecuse demult, iar undeva în depărtare un clopot chema stingher credincioșii la Vecernie. Fusese o zi lungă, plină de nervi și dezamăgiri, dar în sufletul absolventului inginer încă mai rămase o fărâmă de speranță. Comisia de interviuri nu ținuse cont de programările făcute în prealabil. Candidații fuseseră chemați într-o ordine care părea că ține cont de modelul și firma hainelor. Intraseră mai întâi toate doamnele și domnișoarele, de la cele mai tinere până la cele mai experimentate. Asta era de înțeles pentru mintea de gentleman mioritic a lui Aurel. Mai apoi fuseseră chemați tinerii cu nume cunoscute, majoritatea terminându-se în „escu”. Doi candidați, bărbați aflați aproape de pensionare, au fost săriți de către comisie și trimiși la departamentul de salubrizare, pe motiv că nu au profilul potrivit unei funcții de decizie. Astfel, în prag de seară, Aurel își aștepta chemarea.
– Aurel Ion!
– Da! spuse tânărul, sărind ca electrocutat la chemarea vocii feminine venite din spatele ușilor de lemn masiv, vopsite grosolan într-un bej spălăcit.
– Poftiți… luați loc… spuneți…
Biroul în care intrase Aurel era foarte impozant. După arhitectură părea că fusese cândva o cameră de bal, sau un salon boieresc. Tavanul pictat cu tot felul de scene exotice, arcade aparente ornamentate cu motive florale și mobilier din lemn masiv sculptat foarte atent. Doar geamurile termopan scoteau încăperea din istorie, aruncând-o brutal în epoca kitschului nouăzecist.
– Spuneți… vă rog! Ce doriți?
Aurel își reveni din analiza inginerească a camerei, la auzul vocii feminine care stătea la masa masivă din lemn negru, alături de Primarul erou-agrar și încă o domnișoară foarte elegantă, care privea fără să clipească în ecranul unui foarte scump telefon.
– Pentru… pentru… inginer… interviu… post de interviu, adică interviul de inginer…
– Păi, hotărâți-vă odată! interveni vocea feminină cu o tonalitate glacială. Pentru post sau pentru interviu?
– Pentru interviul de angajare pentru postul de inginer în Primărie, răspunse hotărât Aurel.
– Așa… spuneți deci, cine vă recomandă?
– Cine? întrebă Aurel cu o uimire în voce. Nimeni! Eu mă recomand, studiile și proiectele la care am muncit în facultate.
– Aha… înțeleg. Un candidat sigur pe el. Primarul erou-agrar zâmbi ușor sarcastic. Doamna din mijloc continuă: Și cum ați aflat despre acest post? De la cine ați auzit despre concurs?
– Din presă, răspunse tânărul.
– Din presă? Am dat noi anunț în presă? Primarul erou-agrar dădu afirmativ din cap. Probabil mi-a scăpat. Să-mi amintesc să nu mai facem de-astea. Prea multă publicitate, prea multă bătaie de cap. Așa, să revenim. Deci nu aveți pe nimeni să vă recomande, nu?
– Nu, așa cum vă spuneam, mă recomandă studiile și proiectele mele.
– Proiecte… aha… văd în CV-ul dumneavoastră că ați absolvit cu nota 10. Impresionant… cât v-a costat?
– Ce anume? întrebă nedumerit absolventul.
– Nota… de la licență… cât costă un 10 azi?
– Păi… nimic… adică nu știu… eu l-am luat pe bune… fără să plătesc…
– Pe bune? Primarul erou-agrar zâmbi din nou. Bine, domnule inginer… sunteți o raritate… și ați absolvit ingineria în patru ani? Să înțeleg că și studiile le-ați făcut tot pe bune?
– Bineînțeles! Cum altfel…
– Cum altfel? Păi uite-așa… dai banii, primești diploma și gata… ești inginer, doctor, avocat… ce vrei tu… sau ce-și doresc părinții.
– Părinții mei sunt oameni simpli, muncitori… nu au bani să-mi plătească studii de acest fel. Am fost student la stat, cu bursă… m-am descurcat singur.
În acel moment, atitudinea doamnei din mijlocul mesei se schimbă radical. Fața ei deveni gravă, venele de gât pe se umflară, iar nările i se deschiseră ca unei foci care simțea un pericol iminent venind spre ea.
– Oameni simpli? Aha… bine băiețică… inginer cu 10 și studii la stat. Ia să vedem cum stai cu realizările… că de lăudăroșenie nu duci lipsă… câți prieteni ai pe Facebook?
Aurel era nedumerit de întrebare. Ce treabă are Facebook-ul cu profilul lui de inginer.
– Poftim? Nu cred că am înțeles întrebarea, spuse inginerul.
– Nu ai înțeles? Cam încet la minte pentru un inginer de 10 pe bune… Facebook-ul tău, ai așa ceva… știi ce e ăla?
– Da, sigur, bineînțeles… am profil… da nu înțeleg ce…
– Iar nu înțelegi? Ce e așa greu… te-am întrebat ceva simplu, câți prieteni ai pe Facebook?
– Păi nu știu exact… cred că vreo 400… nu i-am numărat.
– Auzi… că nu i-a numărat… nici nu trebuie, că îi numără ei pentru tine, tu doar trebuie să te uiți… hai că-ți spunem noi.
În acel moment, domnișoara elegantă, care până atunci nu schițase niciun gest, fiind absorbită efectiv de ecranul telefonului mobil își ridică privirea, și aranjându-și ochelarii foarte la modă, spuse:
– E… domnul are 387 de prieteni, și 23 de postări în ultimii trei ani. Impactul profilului este unul foarte scăzut, având foarte puține interacțiuni. Îi place să scrie mai mult decât să folosească emoticoane, și urmărește mai mult pagini neinteresante și plictisitoare…
– Aha… spuse doamna din mijlocul mesei… nasol, nu prea aveți abilități sociale…
– Ba da, am! interveni tânărul… Am foarte mulți prieteni, și am colaborat foarte bine cu toți cei cu care am lucrat! De unde ați dedus că nu am abilități sociale?
– Cum de unde? spuse doamna… De aici… nu ai auzit ce a spus domnișoara referent? 387 de prieteni? Asta numiți dumneavoastră abilități sociale? Și un papagal care nu face nimic adună în două zile mai mulți prieteni decât dumneavoastră…
– Dar ce treabă au prietenii de pe Facebook cu postul de inginer în Primărie? Că nu înțeleg…
– Ei… nu înțelegi… păcat… că aici dacă nu ești vizibil pe rețele nu exiști. Să mergem mai departe… cum stăm cu Instagramul…
– Nu are profil, răspunse domnișoara referent…
– Aha… spuse doamna din mijloc notând ceva în agenda deschisă pe birou. YouTube?
– Nimic…
– Snapchat?
– Nimic…
– Telegram?
– Nu există…
– Aha… deci avem de-a face cu o fantomă…
Aurel asista mut la tot ceea ce se desfășura în fața ochilor lui. Era uluit de modul în care era evaluat. În vremea aceasta Primarul erou-agrar privea pierdut în gol spre tavanul pictat al biroului. Din când în când își mai arunca un ochi spre telefonul de pe masă, ca mai apoi să-și continue survolul prin încăpere.
– Să vedem acum care sunt abilitățile dumneavoastră de lucru… ce metodologie aveți de gând să aplicați la birou în cazul în care veți fi angajat…
– Mă iertați, spuse Aurel trezit din uimirea celor petrecute… la ce vă referiți…
– Mă refer la metodologia pe care o veți aplica la birou… ce veți face în cele opt ore la serviciu?
– Păi… tot ceea ce îmi dictează fișa postului sau ce mă va însărcina superiorul meu să fac. Ținând cont de faptul că voi lucra ca inginer constructor, mă gândesc că voi superviza lucrările de infrastructură ale orașului, sau voi lucra pe proiectele Primăriei dezvoltate pentru oraș…
– Serios? Auzi… un inginer care vrea să construiască… bine domnule… dar ce crezi că este Primăria noastră… dezvoltator imobiliar… firmă de betoane? Ce lucrări de infrastructură ai văzut că se fac în orașul nostru?
– Nu prea am văzut… dar mă gândesc că sunt necesare… drumuri, poduri, școli…
– Lasă-ne dom’le cu de-astea… ce vorbești aici… tu habar nu ai cum funcționează o Primărie… tu crezi că noi avem timp să ne ocupăm cu astfel de treburi…
– Atunci ce trebuie să fac?
– Nimic… răspunsul corect era, nimic. Trebuie să vii la serviciu, să stai opt ore, să semnezi tot felul de proiecte pe hârtie, și apoi să mergi acasă… Orașul acesta se construiește pe dosare în birou, nu pe proiecte în stradă… strada este treaba celor care stau în stradă… noi stăm în birouri și lucrăm dosare… auzi… infrastructură…
– Mă iertați… dar totul mi se pare ireal… glumiți? Mă puneți la încercare cu astfel de întrebări? Chiar nu înțeleg ce se întâmplă…
Doamna din mijloc, privind la ceasul de pe mână, oftă și-și închise agenda de pe birou… Se întoarse spre Primarul erou-agrar, mai apoi spre domnișoara care derula în continuare ecranul telefonului și cu un ton matern spuse:
– Tinere… îți spun sincer ceva… te rog să nu te superi… dar trebuie să auzi adevărul… nu are rost să te mint. Nu ești potrivit pentru acest post. Și îți explic de ce: Nu te recomandă nimeni, te îmbraci ca bunicii tăi, nu ai vizibilitate în mediul on-line, ai făcut școala pe bune, deci gândești prea mult și de unul singur, nu ai cazier, deci nu ești șantajabil, ai prea multe vise, îți dorești proiecte, ceea ce îi poate pune într-o poziție nefavorabilă pe cei din Primărie și peste toate acestea, nu ai părinți cu renume… în concluzie, ești din altă lume…
La auzul acestor cuvinte, lui Aurel i se nărui totul în jur. I se părea că este un punct într-un tablou de Picasso. Totul era cu susul în jos. Se sforță să spună ceva în apărarea lui, dar nimic nu-i veni în minte. Cum ar fi putut să reacționeze la toate cele întâmplate? Ce ar fi putut să mai adauge? Primarul erou-agrar părea că vrea să intervină, dar se opri înainte de a scoate un sunet. Domnișoara cu mobilul îl privea peste ochelari, în timp ce degetele ei loveau ecranul telefonului. Doamna din mijloc îl privea cu o oarecare compătimire, parcă dorindu-și ca el să nu mai spună nimic. Dar îi veni o idee. Ce mai putea să strice dacă o spunea? Oricum toată această mascaradă era ieșită din tiparele raționalului. Și atunci aruncă porumbelul:
– Am un scor foarte bun la Solitaire…
Toată lumea de la masa din lemn negru sculptat deveni atentă. Până și domnișoara referent își ridică complet privirea, oprindu-se din survolarea mediului virtual.
– Ci..ci…c…ce înssssseamnmnmnă, sccsccscocor fffffoa…foa…rrrte bun? întrebă Primarul erou-agrar…
– Sunt Maestru de platină, nivel 500. Am un procentaj de 78% table câștigate…
– Nu se poate! spuse domnișoara referent… Dovedește…
Aurel scoase foarte încrezător telefonul din buzunarul interior al sacoului, deschise aplicația instalată și le arătă profilul lui de joc. Nu glumise deloc. Toți cei de la masă priveau extaziați și uimiți în același timp. Părea că au în fața lor un titan, iar ei sunt biete furnici care speră să nu fie strivite. Doamna din mijlocul mesei înghiți în sec de mai multe ori, încercând parcă să spună ceva. Domnișoara referent își aranjă nestingherită fusta foarte scurtă, schimbându-și de mai multe ori poziția picioarelor. Primarul erou-agrar se ridică de la masă, cu un aer foarte solemn, aranjându-și butonii de la manșetele cămășii de firmă, și întinzând mâna spre tânărul inginer, spuse:
– Susssunt ononorararat să vvvvă uuuuurrrrreerrez bububun veninit în Primămăriria nonoassstttră! Vvvă fefefelicicit sinccecer!
Aurel îi acceptă felicitările cu o strângere puternică de mână, văzând emoția sinceră din privirile celor din comisie. Ca o ultimă încercare de a impresiona, știind că nu mai are nimic de pierdut, tânărul inginer din Primărie mai spuse:
– Și, ca să vă mai spun ceva… Știu să conduc și tractorul!
Doamna din mijloc leșină, domnișoara referent scoase un sughiț foarte zgomotos, iar Primarul erou-agrar vărsă câteva lacrimi de bucurie. În mintea lui, în care gândurile nu erau bâlbâite, se felicita pentru reușita de a angaja un inginer atât de priceput: Mulțumesc, Doamne, că mi-ai trimis fiul pe care mi l-am dorit dintotdeauna…
+ There are no comments
Add yours