Siluetă lirică discretă în peisajul actual, Magdalena Hărăbor și-a făcut, totuși, curaj să rupă de trei ori, în numai doi ani, tăcerea, prin câte o carte de versuri: Mă înfășor cu lumea în foșnet de dragoste, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021, Ferestre, Editura Eikon, București, 2021 și Ritmul sângelui meu, Editura Limes, Florești-Cluj, 2022. Și fiecare, în felul său, volumele ei au fost întâmpinate de semnături critice de prestigiu, fie cu o prefață ori o postfață, fie doar cu scurte prezentări pe copertă. Pe post de „introducere” în poezia autoarei am putea lua nota lui Al. Cistelecan de pe coperta cărții apărute la Eurostampa: „Dacă-ar fi toate după inima Magdalenei Hărăbor numaidecît s-ar reabilita și reactiva poetica de albastre, fulgi și visări. Iar arta numai și numai din nevoia de a găsi/regăsi vocabularul potrivit pentru candoare și pentru dragostea ca reverie. Magdalena chiar un «înrourat cîntec» făcut din «mirări albastre» ar vrea să scrie (și scrie), numai că nu vrea să piardă trenul și atunci amestecă suavele cu reale imediate, în notații fracturate și puse pe o vîrtelniță confesivă. Inocența se lasă astfel agresată, dar cu iluzia că poate supraviețui.” Cu subtilitatea-i bine-cunoscută, Cornel Ungureanu lasă, pe clapeta celuilalt volum, Ferestre, următoarea însemnare: „Magdalena Hărăbor scrie o poezie a bucuriei de a fi și de a suferi că este, că visează, că își trăiește singurătatea, frica, aventura nocturnă, stările onirice; scrie despre rătăcirea în poezie și prin poezie, despre «cruțare» și «necruțare», în numele unui Eu care nu-și refuză un fel de jurnal – un jurnal al stării poetice. Magdalena Hărăbor este o poetă care nu refuză monologul aspru al singurătății. Al autodistrugerii.”
Volumul care face subiectul acestor rânduri, Ritmul sângelui meu, Editura Limes, 2022, e încadrat de o prefață a lui Ovidiu Pecican și un articol cu titlu elocvent, Sensibilitate și poezie, semnat de Mircea Moț, ca postfață. Prin urmare, dacă lectura noastră va intra în rezonanță cu idei din cele două texte teoretice, vom preciza de fiecare dată sursa. Aspectul de lirică de notație, bazată pe o imagistică echilibrată și caldă, din primele poeme, a fost bine observat de autorul postfeței și tot el constată evoluția poetesei înspre o poezie interogativ-dramatică, mai către miezul cărții. Credem, la rându-ne, că universul liric al noului volum e concentrat într-o secvență din poemul Pentru ce?. Prin forma sa interogativă, titlul sugerează nota de colocvialitate, ce devine și atribut definitoriu al poeziei care urmează: „pentru ce să privesc ce nu poate fi privit/ rămânând mereu ceva ascuns ochilor deschiși/ ram înflorit de mirare/ cu teamă răsfoiesc zâmbetul timpului/ strâns în clepsidră/ în căușul mâinii fir de așteptare/ patrie regăsită pe harta inimii/ dragostea/ curge paralel cu aceste linii ale palmei tale/ ca niște litere întoarse spre ele însele/ din care se salvează călătoria/ prin memoria visului”. Fie și numai enunțiativ, în versurile de mai sus avem harta tematică a volumului: timpul, dragostea, călătoria, memoria, visul. În ceea ce privește modalitatea poetică, felul autoarei de a-și comunica mesajul liric, credem că acesta seamănă cu un glas ce răspunde altui glas. Întreg ambientul îi transmite semnale pe care ea le transpune în limbajul omenesc al poeziei: „am dobândit răbdătoare odată cu revolta oglinzilor/ ciripitul vrăbiilor, cu fiecare ac al vântului fiece fir al nepătrunsului” (Voci care nu se poticnesc). Chiar mai sintetic și de un rafinament stilistic sporit ni se pare următorul „crez”: „absențelor le dai un nume” (id.).
În reprezentarea poetică a lumii, apelând la obiecte precum clepsidra și labirintul, autoarea le acordă o dublă întrebuințare: ca simbol și ca alegorie, ceea ce înseamnă, pe de o parte, comunicare reflexivă, iar pe de alta, tranzitivă. Astfel apare universul ei poetic desfășurat, mereu, pe două planuri: sacru și profan, cosmic și terestru, uman și transcendent: „tu/ cer între noi/ aceste cercuri concentrice desenate/ mă surprind cu acuratețea lor// se vorbește cu atâta lejeritate despre labirint/ de parcă nu ar face parte din noi// și poate e adevărat/ că nici un lucru nu e desăvârșit/ până nu vorbește el însuși/ despre felul în care s-a născut/ a crescut/ a deschis ochii/ și s-a descoperit mai gol ca niciodată/ ca, de altfel, acum/ când vorbesc singură/ rătăcind timpul pe nicăieri/ prin buzunarele flanelei./ … / azi și mâine/ deșirându-și culoarea/ precum un curcubeu”. (Între mine și cer). Într-un loc, actul poetic ne apare sub forma unui ritual, ca o ceremonie cu adânci urme de magie în ea: „din ceașca mică de cafea îmi sorb încet poemul/ 7 seri la rând”. (Pe sub șinele nopții). Din această zonă a poeziei scrisă de Magdalena Hărăbor, scrutând felul cum poeta (poetul generic) își alege materialul lexical, și-a putut extrage Ovidiu Pecican reflecții precum cea care urmează: „Printre ele el (poetul, n.n.) poate căuta parfumuri speciale, culori deosebite ori poate miza, dimpotrivă, pe evidențierea ternului expresiv, cum se întâmpla de atâtea ori în deceniile contemporaneității puse pe salvarea dimensiunii banale, cotidiene, a existenței.”
Odată ajunși la jumătatea cărții, credem că ne putem exprima și unele mici rezerve. Imaginarul poetic se naște la frontiera dintre realitate și vis, dar, făcând un pas mai mult într-o parte sau alta, textul suferă de limpezimi excesive: „uiți pădurea, dar ea/ nu/ și vine după tine/ în vis căprioarele dansează/ cărări se-mpletesc în pădurea simbol”. (Tărâmul alb). În schimb, atunci când orice extremități deformatoare ale limbajului sunt retezate, cea care are de câștigat e numai poezia: „cu degetele înghețate/ căutam pereții imaculați ai zilei ce s-a scurs/ și ni se pare că doar șoaptele/ nisipului rămân între noi/ cercurile încă nu au fost sparte/ de temerile noastre/ ascuțite ca niște creioane înțepătoare// mai e puțin până când ne vom întâlni cu/ adevărat/ în cuvântul ce ne leagă unul de altul/ cu fiecare atingere a lunii/ nicio risipă/ niciuna/ doar noi”. (Dintre mai multe nopți o aleg pe aceasta). Într-un poem, destul de extins, Ai atâta timp… fiasco!, dăm peste o propoziție de o normalitate placidă: „un fierăstrău taie din când în când un cer”. Izolat de context, prin puncte, acest enunț ni se pare un vers hazardat. Șansa lui atârnă de sensul atribuit cuvântului cer. De e vorba despre arborele cu acest nume, versul e pierdut, în schimb, cu sensul de „spațiu cosmic nesfârșit…”, el trăiește. Asemenea exemple, sporite și administrate după principii poetice, ar putea deveni stileme, mărci personale ale unui creator.
Cu sondarea realității în cele mai umile întâmplări de viață ne întâlnim în textul intitulat Agățate-n aer o carte un poem fragil. Mijloacele lingvistice sunt subordonate acestei idei: recursul la asintaxism și renunțarea la tropi: „viața unei păpădii/ ca și cum…/ de fapt/ nu are importanță/ la ușă litere îngălbenite/ e vremea spectacolelor de circ/ a acrobațiilor// … // voi citi izvorul în fiecare adiere de cuvânt/ voi bea poemul/ cu setea așteptării îndelungi”. Atmosfera lirică, accentuat intimistă, își caută cale să ajungă la cititor, fie în forma monologului interior, fie în cea a discursului indirect liber, prin delegarea unui reprezentant alegoric, cum se întâmplă în Femeia care spală pietre la râu. În Dincolo de perdele, e preferată prima rută, poate ceva mai la îndemâna Magdalenei Hărăbor, care ne propune „o autobiografie de scriitor”: „ce să spun?/ a mai trecut o zi/ o noapte/ nicio schimbare în peisaj/ sau în înfățișarea mea/ aștept să ningă/ perdeaua o dau într-o parte/ foc stins în odaie/ pielea rece păstrează o dâră de soare// gutui/ struguri albi/ o pară în tabloul agățat pe perete/ natură moartă/ o felie de pepene/ pe-o tipsie neagră./ fructele imaginației/ artistului iubitor de contraste// în minute palpabile/ stând cu mine, aștept să cadă/ primii fulgi așa cum visam în copilărie/ dincolo de ferestre/ să mă joc fericită/ cu bulgării de zăpadă.// Modelez ore moi ca plastilina/ în diverse forme/ nu stau degeaba/ Aștept/ candoarea să ningă/ peste acoperișul sufletului/ stingher”.
Versurile din finalul unui poem cu titlul Câteodată se face așa ne consolidează convingerea că în poezia Magdalenei Hărăbor a sosit un timp al vorbirii cu sine însăși: „voi avea timp berechet/ de stat de vorbă cu mine”. Pe aceeași temă, un poem de-a dreptul frumos e Pescăruși, resuscitând un topos marin, cu vagi ecouri ligurice dinspre Oase de sepie, dar și cu o revizitare a trecutului intim profund: „uit orașul numele/ printre zăbrele roșii cerul/ piatra măcinată/ nisip fierbinte/ scutur sandalele de praf/ într-o beție a amurgului/ fără să doară sunetul/ ca și cum s-ar desprinde pământul de pământ/ într-un văzduh imponderabil/ aiuritoare sandală/ ruptă din carnea mea/ îmi ard tălpile într-un cântec despre lămâi înfloriți// aș vrea să-mi odihnesc pașii/ să mângâie iarba din vis/ când corăbiile așteaptă plecarea/ într-un golf neștiut/ zefirul mângâie valurile/ în noaptea de lămâie/ pescăruși alunecând prin gând/ tăcând/ zburând…” Începând cu titlul, întreg volumul se află sub semnul proporției, al armoniei între părți. De aceea, spre final, ideea aceasta revine în poemul Există un ritm al sângelui, unde, în mai multe secvențe, pașii poetului se intersectează cu aceia ai pictorului. Cuvântul și imaginea sunt cele două instrumente cu care Magdalena Hărăbor cioplește lumea, dându-i chipul poeziei sale: „[Există un ritm al sângelui]/ după care îmi măsor neputința sau tăria// viața curge picătură cu picătură/ în grădina cu cireși înfloriți/ unde vise împletesc în cercei la urechi// cu ultime puteri/ pe șevaletul uitat/ de-un/ pictor grăbit/ se joacă/ lumina și umbra// … // toate ale lumii converg spre senin/ pe drumul acesta lung/ pietrele se dau la o parte/ la urcuș/ fir de pământ fir de nisip/ înfierbântate sub tălpile cerului”. De-a anotimpurile încheie cele 100 de pagini ale cărții, sugerând armonizarea ființei cu ritmurile imanente ale naturii. În jurul acestei idei își construiește și criticul Cornel Ungureanu crochiul imprimat pe copertă: „Magdalena Hărăbor propune o autobiografie de scriitor, de «om care scrie», care trăiește bucuria scrisului. Întotdeauna contextul e acela care o redefinește: dimineața sau seara, iarna, primăvara sau toamna. Poezia toamnei sau a primăverii sau a iernii are modele de care se desprinde cu grație: ca și poezia «zilei». Magdalena Hărăbor e un poet adevărat, care își croiește și în această carte drumul ei.”
+ There are no comments
Add yours