A atinge cu vorba

Asemenea celorlalte verbe de origine latină din vocabularul principal al limbii latine, și a atinge a dezvoltat o bogată și nuanțată sferă semantică ilustrând trecerea sensurilor de la sfera „materială” la cea „morală”, cum grupează B.P. Hasdeu în Etymologicum înțelesurile acestui cuvânt care se regăsește și în alte limbi romanice. Când „instrumentul” atingerii îl reprezintă vorba prin care rănești pe cineva lovind cu ea acolo unde e mai sensibil, verbul dobândește sens figurat. Nelipsite din ilustrațiile dicționarelor sunt două versuri ale lui Anton Pann, din primele pagini ale culegerii sale de proverbe: „Cu vorbe îmbolditoare/ Îl atinge unde-l doare”. Îmbolditoare este un derivat al verbului a îmboldi, la rându-i derivat al substantivului bold, care înseamnă și „țeapă”. Din repertoriul vestitului lăutar Petrea „Crețul” Șolcan, în colecția sa de Poezii populare române (1885), G. Dem. Teodorescu transcrie și cântecul haiducesc „Bogatul și săracul”, din care cităm versurile: „Dar săracul nu tăcea,/ Cu cuvântul îl tăia,/ Cu vorba că-l atingea…”. O altă sursă bibliografică frecvent valorificată de cei care au adunat materialul pentru dicționarul-tezaur, mai ales în cazul cuvintelor și expresiilor populare, a fost revista Șezătoarea, revistă pentru literatură și tradițiuni populare, apărută la Fălticeni, începând cu anul 1892, sub conducerea lui Artur Gorovei. Într-unul din numerele revistei se putea citi: „Când îl atinge cu ceva în vorbire [românul zice] nu mă călca pe picior/pe bătături”. Foarte apropiată ca structură este și expresia a pișca cu vorba, prin care se face aluzie la o slăbiciune sau un defect. Anton Pann ne îndeamnă: „De aceea niciodată/ Chelului despre chelie/ Să nu-i spui vro istorie/ Și/ Cu pleșuvul când vorbești/ Tigvă să nu pomenești”. Când atinsul cu vorbe își pierde caracterul de aluzie răutăcioasă și devine jignire, reacția celui vizat este pe măsură. După ce părintele Duhu îi reproșează lui Nică Oșlobanu că „se robește pântecelui și nu-și dă câtuși de puțină osteneală minții”, „Oșlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu câtu-i negru sub unghie, că-și azvârle țărnă după cap, ca buhaiul. Cum se duce sara acasă, și spune tătâne-său ce a zis părintele Isaia”. Cititorii pot afla ce a urmat din partea a treia a Amintirilor lui Ion Creangă. Și verbul a brăzda are înțelesul de „a atinge pe cineva cu vorba”. Jupâneasa Ilisafta, soția comisului Manole, nemulțumită de comportamentul unei nurori „căreia îi steclesc ochii ca unui demon, când i se arată înainte obraz domnesc”, se destăinuie cămărășiței Chira: „Să fiu eu în locul măriei sale, aș da poruncă jupâneselor moldovence să fie mai cuviincioase. Eu porunca asta n-o pot da, însă de brăzdat o brăzdez, când îmi vine dumneaei la îndămână”. (Mihail Sadoveanu, Opere, XIII, p. 101).
Vorbitorii pot recurge astăzi la neologismul a ofensa împrumutat din franceză. De origine latină, verbul format de la substantivul offence aparține unei familii lexicale bogate. Variantele fonetice ofansă, ofenzivă/defenzivă și felul cum sunt traduse ultimele două „atăcătoare/apărătoare” ilustrează adaptarea fonetică și semantică în limba română a acestor neologisme în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Față de aceste neologisme, expresiile românești amintite mai sus au o mare calitate: creează imagine.