A ajunge de la moară la râșniță

Cuvântul moară este de origine latină și se regăsește în toate limbile romanice. Numărul mare de expresii în care acesta intră vorbește despre importanța practică a „mașinăriei” pe care o denumește în viața comunităților rurale. Despre câteva din metaforele și expresiile idiomatice și despre „modul cum au luat naștere și s-au socializat ca fapte expresive de limbă”, a scris pagini atractive Stelian Dumistrăcel în Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, pp. 208-212. Merită să ne oprim și asupra altora care conțin termeni mai puțin cunoscuți tinerilor. Să amintim, la început, faptul că această instalație complicată, în stare să funcționeze zi și noapte, în același ritm, a atras atenția mai întâi prin zgomotul produs [a-i merge (umbla, toca) gura ca o moară stricată (hodorogită, neferecată), a vorbi ca la moară]. Din unele expresii se înțelege că moara este un loc al abundenței/îmbogățirii: a-i umbla cuiva moara, a trăi ca găina la moară. De notat că și pauperizarea este sugerată tot prin referiri la moară: a nu avea de moară, a-i sta cuiva moara, a isprăvi de moară.

Dacă moară, prin sensurile bogate, prin mulțimea expresiilor în care intră, prin numeroasele derivate își asigură locul în vocabularul fundamental al limbii române, în schimb, substantivul râșniță (de origine bulgară), prin sensul său primar „moară rudimentară de măcinat cereale, sare etc., compusă din două pietre suprapuse, cea de deasupra fiind învârtită cu ajutorul unui mâner” este foarte rar folosit. Randamentul sporit al noilor instalații (mori de apă, de vânt, de foc, electrice) de măcinare a cerealelor a dus la desconsiderarea străvechiului instrument al cărui nume a fost dat, mai târziu, mașinii mici de uz casnic, cu care se macină cafea, zahăr, piper etc. Râșniță a rămas fixat în câteva zicale. A ajunge de la moară la râșniță esteexplicată astfel de Iordache Golescu: „adică de la cele mai mari la cele mai mici”, iar de Iuliu Zanne: „din bine în rău”. A trimite (pe cineva) de la moară la râșniță înseamnă „a purta pe cineva de colo până colo”; a fi dus și la moară și la râșniță „a avea parte de experiențe de tot felul”. Dar adevărata salvare de la uitare a acestui cuvânt o aduce prezența într-o cunoscută pagină eminesciană din partea a șaptea a poemului Călin (file din poveste). Deși în manuale era reprodusă doar ultima parte a poemului, lectura integrală a acestuia era, pentru noi, obligatorie, căci era un prilej de a pune sub ochii elevilor devenirea unui text, de la motivul pur folcloric din Călin Nebunul la „filele din poveste” ale poemului. Cât privește partea a VII-a a poemului, ea poate fi pusă în relație cu partea I, dacă ne gândim la antiteza dintre interiorul „împărătesc” al „ietacului tăinuit” („Iar de sus pân’în podele un painjăn prins de vrajă/ A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă;/ Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe,/ Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe”) și interiorul sărăcăcios al „colibei împistrite” (…pe capătu-unei laiți,/ Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiț;/ Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă…/ Hârâită, noduroasă, stă în colb râșnița veche”).

Deși în simbolismul morii întâlnim numeroase elemente cu conotații negative, nu toate morile sunt bântuite de duhurile rele. Intrarea într-o străveche moară de lemn cu ușa scundă, din satul Căpâlna, de pe râul Sebeșului, înseamnă pentru Axente Creangă, eroul-narator din romanul Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, „evenimentul” care-i declanșează forțele creatoare prin care o veche legendă populară va deveni un fel de „mister” teatral: „Un gând («Noe a fost morar») adus de-o simplă intrare într-o moară de lemn, străveche, de senzația caldă a făinii curgătoare, de zgomotul pietrelor rotitoare, de mușchiul umed, abundent, crescut pe osiile roților de moară, de imaginea unui măgăruș, avea să prilejuiască precipitarea rapidă a unor elemente, ce mai înainte timp de ani n-au voit nicicum să se închege spre a da un tot… Bătea prin mine nu știu ce elan și mă încălzea certitudinea că retragerea la Căpâlna va avea cel puțin pentru câtăva vreme un rost. Voi începe să scriu piesa”. Arca lui Noe (1944) „este incontestabil cea mai rezistentă la lectură și pe scenă dintre piesele lui Blaga” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, p. 683).