12 povestiri fantastice

Apărut în 2018 la Editura Tritonic Books din București, volumul 12 povestiri fantastice reunește o selecție din creațiile prozatorilor Dănuț Ungureanu și Marian Truță. Cartea beneficiază de un insolit „sms înainte” (grabă, superficialitate?) semnat de Florin Chirculescu, un cunoscut autor de literatură SF. Și aici încep deja problemele de teorie literară, deoarece titlul promite niște povestiri fantastice, or autorul succintului cuvânt înainte vorbește exclusiv despre literatura SF. Cele două domenii sunt înrudite, adevărat, dar, în ciuda contaminărilor, diferențele dintre ele sunt, totuși, semnificative. A greșit editura oferind un titlu incomplet sau eroarea îi aparține autorului prefeței? Răspunsul îl poate oferi doar lectura atentă a celor douăsprezece texte. Înțeleg că Florin Chirculescu încearcă să fie „trendy” butonând câteva rânduri pe tastatura telefonului mobil, dar problema ar merita mai multă atenție, deoarece confuziile dintre fantastic, SF și fantasy persistă adesea în rândul cititorilor și, mai rău, al editorilor și al redactorilor revistelor literare.

„Prefațatorul” insolit are dreptate atunci când spune că „regina literaturii SF e povestirea scurtă, the short story”. Afirmația este valabilă, în egală măsură, și pentru fantasticul tradițional, mai puțin pentru literatura fantasy, unde asistăm la o veritabilă avalanșă de romane-fluvii. Cartea este considerată un adevărat regal deoarece, mizând pe umor și pe speculația uluitoare, l-a făcut pe Florin Chirculescu să surâdă în timpul lecturii. Dar comicul reprezintă o altă dimensiune care ne cam îndepărtează de fantasticul canonic, deoarece acesta mizează, cu predilecție, pe ideea de spaimă. Or umorul, parodia distrug efectul specific literaturii fantastice. Ce e SF-ul? Ce ne atrage la el? Iată două întrebări pertinente la care încearcă să răspundă Florin Chirculescu. La prima nu primim răspuns, dar la a doua ni se sugerează că puterea de atracție a literaturii SF constă în plonjarea în inima misterului. Afirmația este însă valabilă în egală măsură pentru fantasticul canonic. Exegetul vede în literatura de anticipație „un substitut care democratizează filosofia, care pune în locul ei o metaforă de larg consum”. Exemplele pe care ni le oferă din scrierile celor doi tineri autori trimit clar la literatura SF. Desigur, comentariile butonate pe tastatura telefonului nu îi aparțin unui critic literar. Ele reflectă impresiile de lectură subiective ale unui mare iubitor al literaturii de anticipație. În finalul observațiilor sale, exegetul improvizat se întreabă dacă se mai scrie literatură de anticipație în România. Desigur, întrebarea este retorică, antologia de față alcătuind un argument solid în acest sens. Potrivit lui Florin Chirculescu, volumul de povestiri semnat de Dănuț Ungureanu și de Marian Truță ne „cufundă în magia secretă a Zonei Crepusculare”. Mai mult, exegetul identifică niște excelente pagini de literatură SF chiar și în romanul Ulise al lui Joyce. Desigur, mergând pe această linie am putea ajunge foarte ușor chiar la Homer. Din impresiile de lectură ale prefațatorului se desprinde entuziasmul necenzurat al unui cititor care și-a văzut împlinite așteptările. De aici îndemnul sincer la lectură, promisiunea unui demers cu sufletul la gură.

Nu toate textele reunite în volum justifică însă optimismul uneori exagerat al prefațatorului. Literatura SF își are clișeele sale, prezente și în recenta antologie. Din cele douăsprezece povestiri ale volumului, Dănuț Ungureanu semnează opt. Este vorba despre: Cronicile oamenilor iridium, Pedala mâncând pământul, Om cu „O” mare, țară cu „ț” mic, Furtună pe Marea Neagră, Ultima cursă a lui Kitty Claire, În excursie, Lumină lină, Vești dintr-un univers pitic. Cronicile oamenilor iridium prezintă, într-o manieră parodică, o societate utopică, în care oamenii robotizați trăiesc în colonii și în rezervații și sunt identificați în funcție de codurile lor de bare. Pedala mâncând pământul ne propune un obiect magic, asemănător celor întâlnite în lumea miraculoasă a basmelor. Este vorba de o tricicletă insolită, construită din piese neobișnuite, în măsură să comprime spațiul și timpul pe parcursul deplasării. Mai consistentă și mai apropiată de fantasticul canonic este narațiunea Furtună pe Marea Neagră,care mizează pe o insolită călătorie în timp.

Furtuna este cea care facilitează depășirea barierelor spațiale și temporale. Narațiunea poate fi considerată și o transpunere postmodernă a mitului despre olandezul zburător. Ultima cursă a lui Kitty Claire reprezintă o replică parodică a curselor de cai. O versiune degradată a acestora este reprezentată de cursele de melci. Un bătrânel găsește un melc năzdrăvan, care câștigă toate cursele. Cochilia miraculoasă a acestuia se transformă într-un obiect magic, ce permite accesul la o serie de lumi paralele. Trimiterea la romanele cu extratereștrii coborâți printre oameni o face autorul însuși, marcând apartenența textului său la genul SF. Chiar dacă unele narațiuni sunt mai puțin consistente, trebuie să remarcăm o serie de calități specifice ambilor prozatori, precum umorul, imaginația și inventivitatea.

Cele patru texte semnate de Marian Truță poartă următoarele titluri: Himalaya, Vânătoare pe sub lună, Stere, Norii, cerul. Vânătoare pe sub lună pornește ca o poveste de vânătoare tradițională, pentru ca, la un moment dat, să aibă loc plonjarea în fantastic. Stere nu mai amintește de lumea mirifică a lui Panait Istrati, ci este un cerșetor aciuat la colțul Hanului lui Manuc. 

Desigur, Florin Chirculescu are dreptate atunci când plasează textele reunite în volum în sfera literaturii de anticipație. În mod normal, titlul corect al cărții trebuia să fie 12 povestiri științifico-fantastice. Acest lucru pentru a nu-i induce în eroare pe cititori. Dincolo de această imprecizie terminologică, antologia vine să demonstreze vitalitatea genului SF în rândul tinerilor scriitori.