Sambata,13 Martie 2010
Dumnezeu, nume incontestabil si … totusi contestatAugustin CAMPEAN Traim vremuri in care nimic nu mai socheza, nimic nu mai revolta bunul simt, cand si cele mai nastrusnice, mai anormale, mai josnice si mai nerusinate fapte, par sa faca parte in mod firesc din peisajul cotidian. Omul a ajuns un ”impatimit” al informatiei, care circula cu o repeziciune uimitoare de la un capat la altul al lumii prin intermediul mass-media, acest ”imperiu”capabil de a-l subjuga si manipula pe om. In tot acest vartej, in toata aceasta ”betie seaca”, omul trebuie sa ramana cu esentialul: ca viata lui depinde de Cineva, Care este mai presus de toate si de toti, de Cineva Care-l iubeste si il vrea liber si nu inlantuit in mrejele ispititoare a acestei lumi. Acestui Cineva, omul, indeosebi atunci cand ajunge in punctul cel mai critic al existentei sale, il cheama intru disperare zicandu-I: Dumnezeu, la fel ca si psalmistul David care zice: ”Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte!” (Ps. 69:1) Se pare insa, ca si acest ultim refugiu al omului in Dumnezeu ii este ingradit acestuia si in mod paradoxal, in numele libertatii democratice. Nu vreau sa creada cineva, ca vreo forta statala ca si cea de trista amintire, prin frica si teroare ar rupe legatura dintre om si Dumnezeu sau ca nu l-ar lasa pe acesta sa-si manifeste credinta, ci tocmai libertatea prost inteleasa neingradita de nimeni si de nimic se face pricina a acestui dezastru spiritual. Iuresul evenimentelor de tot felul (de multe ori de cea mai joasa speta) care se perinda pe dinaintea ochilor nostri au un efect similar cu acela al invartelii cu repeziciune pe loc pana la dezechilibru, iar in aceasta stare devii ambiguu sau chiar inconstient. Aceasta este starea cea mai propice in care cineva, motivat de cele mai multe ori de interese financiare (externe), are posibilitatea sa-ti fure punctul de sprijin, sa-ti fure Dumnezeul tau. Auzim tot mai des ca, de fapt Dumnezeu, Spiritul Absolut care transcende toate, nu se cheama Dumnezeu, ci Iehova, Allah, mai nou dupa conceptiile teosofice moderne Dumnezeu poate primi diferite nume de botez sau cum il numea Blaga: Marele Anonim. Alti precum nihilistii sau epicureicii au ajuns sa spuna ca Dumnezeu este un concept filosofic fara nici o implicare reala in viata crestinilor si au negat orice forma de existenta divina. Societatea moderna a devenit una epicureica prin excelenta, in care sintagma ”carpe diem” e la mare rang, in care desfraul, betia, consumul de droguri si alte vicii, au devenit dumnezeii acestui veac, in care firavele forme de aplecare asupra spiritului uman se consuma in practicile yoga sau in incantatiile si vrajitoriile de tot felul a unor persoane care- si fac reclama sub o falsa credinta. Numarul mic al celor care ”nu s-au pierdut cu firea” si au ramas fideli Ortodoxiei celei adevarate si pentru care Dumnezeu tine lumea aceasta, asa cum ar fi tinut si cetatile Sodoma si Gomora daca ar fi avut numarul minim de persoane credinciose, acestia trebuie sa arate lumii ca:”Domnul este Dumnezeul nostru”. Dumnezeul Ortodoxiei noastre este Unul, Personal, Iubitor, Comunicabil, Milostiv, Iertator, dornic de dialog si dornic ”ca tot omul sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Tim.2:4). Este adevarat ca pe Dumnezeu nu putem sa-L cunoastem in fiinta Lui, caci potrivit apofatismului teologic, Dumnezeu nu este numai superlativul lucrurilor cunoscute de noi ci este mai presus de orice afirmatie, este mai presus de orice structura conceptuala pe care noi ne-am putea-o imagina. Este foarte binevenita in acest sens afirmatia Fer. Augustin:”Marginitul nu poate sa cuprinda Nemarginitul”. Cu toate acestea Dumnezeu nu poate sa ramana un Necunoscut, un Anonim, caci iubirea, aceasta forta – suport a dumnezeirii prin care au fost aduse toate de la nefiinta la fiinta, inseamna si comunicare sau deschidere catre cineva. Dumnezeu astfel, se descopera si se impartaseste omului prin energiile (puterile) Sale dumnezeiesti necreate, care izvorasc din fiinta lui Dumnezeu, dar distincte de aceasta, in vederea sfintirii si indumnezeirii lui prin har. Intorcandu-ne la modul sau la felul in care noi Il numim pe Dumnezeu sau de ce ii spunem Dumnezeu acestei Fiinte Supreme, trebuie ca mai intai de toate sa facem apel la primul verset din Sf. Scriptura unde, Dumnezeu este numit ELOHIM, nume ce indica o pluralitate de persoane dar care se manifesta ca una singura; un alt text reprezentativ al Vechiului Testament cu privire la numele lui Dumnezeu, este cel din Iesire 3:14 unde Dumnezeu se defineste pe Sine: ”Eu sunt Cel ce este”. Aceasta definitie e concentrata in celebra tetragrama YHWH care se citeste IAHVE sau foarte rar IEHOVA, al carei nucleu este verbul ”a fi”. La obarsie, Iahve era un nume propriu, pe care evreii din respect si teama nu-L pronuntau, ci preferau sa-L numeasca pe Dumnezeu cu numele de ”Domn”. Astfel in traditia iudaica vom intalni mai multe apelative cu referire la divinitate: Iahve, Adonai care inseamna Domnul si Elohim care inseamna Dumnezeu sau grupuri de nume ca: Adonai Iahve, Iahve Elohim care insemna Domnul Dumnezeu. De aici, de la aceste numiri pe care evreii ca popor monoteist le foloseau si pana la numele de Dumnezeu in crestinism, a fost un intreg proces de transformare caracteristic oricarei deveniri de la ceva simplu la ceva complex sau de la ceva inferior la ceva superior, or crestinismul se trage din iudaism dar depaseste toate inchistarile vechi-testamentare angajadu-l pe credincios pe un drum nou deschis de Mantuitorul Iisus Hristos, drumul crucii (al jertfei de sine) si al iubirii (al comunicabilitatii cu semenii si cu Dumnezeu). Noi romanii suntem pe aceste meleaguri de veacuri, iar istoria si geografia noastra nu ne spun sa fi avut alt tinut de obarsie. Suntem mandri ca suntem un popor increstinat pe nesimtite in prima perioada a erei crestine si ca la baza crestinismului romanesc sta unul dintre ucenicii Mantuitorului Iisus Hristos si anume Sf. Ap. Andrei. Crestinismul din aceste tinuturi si-a format o spiritualitate originala, integrand in acelasi timp pe autohtoni in istoria crestina europeana si diferentiindu-i de popoarele aparute vremelnic in vartejul diferitelor migratii. La alcatuirea unitatii etnice si culturale romanesti, legata indisolubil de armonia pamantului stapanit din veac de geto-daci, unitate ce se faureste in cursul sec. IV – V, elementul spiritual se descopera ca cel mai important implicat in aceasta noua existenta. Cand vor veni paleoslavii peste mai bine de 100 de ani, la sud de Dunare, locuitorii acestui pamant vor fi in posesia unei spiritualitati gata formate. Nu numai limba romana isi va mentine integritatea, dar si spiritualitatea isi va pastra configuratia de origine, influientand viata si cultura popoarelor slave. Originea apostolica a crestinismului romanesc nu poate fi contestata, insusi apelativul ”Dumnezeu” este o marturie certa (care poate fi probata) a acestei origini. Apelativul ”Dumnezeu” e o traducere in plan conceptual a unui act de marturisire intima, spirituala, ce provine direct din predica Sf. Apostoli, mai concret din expresia Domine Deus care ar insemna: ”Domnul este Dumnezeu”, expresie ce este in deplin acord cu ceea ce spune Sf. Ap. Pavel:”Nimeni nu poate sa zica: Iisus este Domnul, decat in Sfantul Duh”(I Cor. 12:3). Teologia si etimologia apelativului ”Dumnezeu” formeaza un intreg. In alcatuirea lui se afla cuvantul latin Dominus care a avut menirea impreuna cu termenul de origine greaca Kyrios,sa fie agentul de propagare a credintei la inceputul crestinatatii. Dominus Jesus sau Kyrios Iesous este una dintre cele mai vechi forme de marturisire crestina, sub aceasta numire de cele mai multe ori simplificata si redusa la un singur cuvant Kyrios se exprima toata credinta in Hristos a Bisericii primare. Trebuie sa amintim faptul ca latinescul Dominus si termenul de origine greaca Kyrios sunt traducerea termenului de origine aramaica Mari, care a dobandit o semnificatie crestina prin folosirea lui de catre Apostoli. Cuvantul Mar sau Mari nu provine din fondul lexical al Vechiului Testament, unde pentru notiunea de Domn e intrebuintat termenul Adon, ci se trage din limbajul popular al vremii, formand samburele unei formule de politete la semiti, de care se foloseau si Apostolii in perioada petrecerii lor cu Mantuitorul, inainte de moarte si inviere. Sf. Apostoli folosesc cuvantul Domn in sensul lui absolut, numai dupa invierea lui Hristos din morti:”Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-ati rastignit, L-a facut Domn si Hristos”(F.Ap. 2:36), ceea ce nu inseamna ca in persoana Mantuitorului Iisus Hristos ar fi intervenit vreo modificare prin slavita Sa inviere, caci Hristos a fost Domn si inainte de patimi si in timpul patimirii si dupa aceea si ramane Domn in veci, dar adevarata schimbare s-a petrecut in constiinta ucenicilor, care pe baza invierii lui Hristos din morti, L-au recunoscut cu adevarat ca Domn. Desi Mantuitorul S-a numit pe Sine Domn (Mt. 11:3), aceasta demnitate insa (alaturi de celelalte doua: arhiereasca si profetica) nu este inteleasa ca una de sorginte divina iar episodul Schimbarii la fata, incearca intr-o anumita masura sa arate ucenicilor originea ”puterii” Sale. Invierea este punctul de cotitura, de transformare profunda, cand ucenicii inteleg cu adevarat ca Mari nu mai este o simpla formula de politete la adresa lui Hristos, ci capata o semnificatie noua intrucat persoana la care se refera e privita drept unicul Domn. Incarcat astfel cu o noua semnificatie, apelativul Mari devine in traducere Kyrios sau Dominus alcatuind astfel unitatea de gandire si de comunicare a unei noi marturisiri de credinta. Ca proba ca apelativul Mari a primit o noua dimensiune in gandirea crestinismului primar, avem pastrat continutul uneia din cele mai vechi formule liturgice de la inceputurile crestinismului. E vorba de rugaciunea euharistica ”Maranata” (Vino, Domnul nostru!) consemnata la sfarsitul Epistolei I Corinteni (16:22) expusa intr-o forma aramaica, cu toate ca epistola e scrisa in limba greaca, pe care Apostolul Pavel o aduce ca proba evidenta noilor crestini aratand originalitatea ei apostolica. Avand menirea de a exprima credinta apostolica in prezenta divina a Mantuitorului oriunde se afla ospatul euharistic, formula ”Maranata” se bucura in toata perioada de dezvoltare a crestinismului primar, de o vie circulatie de la o comunitate la alta. E adevarat ca Mantuitorul nu-i cunoscut la noi cu titlul de Mari, dar intalnim in graiul popular un apelativ feminin Marie, care se refera numai la Maica Domnului, relevandu-i demnitatea ”domneasca”. Numele Mantuitorului Iisus Hristos patrunde in comunitatea crestina din Dacia – Romana prin apelativul latin Dominus, care inca din leaganul sau de formare, Mari – Dominus – Kyrios devine pentru Iisus un nume propriu. In cazul Mantuitorului, numele e totuna cu persoana pe care o exprima. ”Orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Iisus Hristos este Domnul”(Filip. 2:11). Proclamarea lui Iisus ca Domn are drept sprijin ideea ca Hristos, biruind moartea, nu apartine numai trecutului, dupa cum nu e nici numai obiectul asteptarii eshatologice, o speranta de viitor, ci Hristos e prezent ca un suveran divin, iar in aceasta perioada dintre inviere si a doua venire, crestinii se afla in perspectiva prezentei Lui tainice. A invoca numele Domnului inseamna pentru ei a intra in legatura cu Hristos, a participa la puterea si suveranitatea Lui: ”Oricine va chema numele Domnului, va fi mantuit” (Rom.10:4). A recunoaste suveranitatea lui Hristos, inseamna a avea constiinta existentei Lui absolute, de aceea primii crestini au facut din cuvantul Dominus apelativul suprem. Folosirea apelativului Dominus, cu referirea sa directa la suveranitatea divina, e mai intai o dovada a marturisirii crestine intr-un fel specific perioadei primare, dar e totodata si un semn al unei adoratii cultice pe care Hristos o primeste din partea unei comunitati. Mesia sau Hristos e numele pe care Mantuitorul il are de la cuvantul proorocesc al Vechiului Testament, Logosul e numele care desemneaza preexistenta Sa si e imprumutat din gandirea filosofica a vremii, Iisus e numele pe care L-a purtat petrecand intre oameni, iar Domnul este numele care Ii revine in virtutea intemeierii Bisericii ca centru al suveranitatii Sale universale. Cel din urma titlu pe care l-a dobandit: ”pentru ca in numele lui Iisus, tot genunchiul sa se plece”(Filip.2:10), este Dominus, care devine apelativul Sau prin excelenta. Patrunzand in zona de limba si cultura latina a Daciei, termenul Dominus se confrunta aici cu sinonimii sai din religiile pe care le intalneste. Numeroasele inscriptii de pe pamantul cucerit de Traian dezvaluie o larga raspandire a conceptiei pagane referitoare la Dominus, cu titlu de deferenta fata de imparat dar si ca epitet de distinctie pe langa numele de zeitati (ex. Aesculapius Dominus). Divinizarea imparatilor dispune de radacini adanci in mentalitatea romana cea mai autentica. Imparatul este numit Dominus atat in virtutea puterii sale politice, cat si a demnitatii sale divine, caci imparatii romani incepand cu Octavian Augustus si-au atribuit si numirea de zei si au practicat cultul propriei personalitati. Astfel existenta termenului Dominus sacru si profan in acelasi timp in vocabularul pagan al Daciei Romane e un fapt incontestabil, dar aceasta nu ne face sa credem ca apelativul Dumnezeu de mai tarziu este de origine pagana. Iisus ”Domnul”, este vazut intotdeauna de catre crestini in perspectiva puterii si superioritatii Sale absolute. De aceea crestinismul primar ia atitudine oriunde intalneste folosirea cuvantului Dominus in alta acceptiune decat a sa. In acest sens Sf. Ap. Pavel zice:”Chiar daca sunt multi dumnezei … si multi domni (kyrioi), pentru noi nu exista decat un singur DUMNEZEU si un singur DOMN (Kyrios): Iisus Hristos.”(I Cor. 8:5-6) Crestinii avand credinta suprematiei absolute a lui Hristos, care este ”Domn in cer si pe pamant”, in fata Lui toti ceilalti domni pamanteni isi pierd orice autoritate. Formarea cuvantului Dumnezeu in vocabularul nostru crestin, este urmarea nemijlocita a primei marturisiri de credinta de pe aceste meleaguri. Imbinarea dintre Domine si Deus este o alcatuire proprie stamosilor nostri inca de la primul contact cu credinta crestina si nu o mostenire din vechile credinte pagane. Formula ”Domine et Deus” care inseamna ”zeul cel mai inalt”, era binecunoscuta in timpul imparatului Domitian, dar apropierea dintre cei doi termeni se accentueaza atunci cand devine opusul lui Domine Caesar si scoate in relief acea credinta in suveranitatea absoluta a lui Hristos care nu poate fi comparata cu nicio stapanire sau oranduire lumeasca. In martiriul Sf. Policarp, este prezentat refuzul batranului episcop de a pronunta:”Cezar este Domnul” deoarece era in contradictie cu crezul crestin care afirma ca:”Iisus este Domnul”, fapt confirmat si de Sf. Ap. Pavel:”Daca marturisesti tu cu gura ta pe Iisus ca DOMN si crezi in inima ta ca DUMNEZEU L-a inviat din morti, vei fi mantuit”(Rom.10:9). Aceste cuvinte considerate de catre multi o marturisire de credinta de dinainte de botez, au putut constitui germenii formulei care uneste pe Dominus cu Deus. Asadar in alcatuirea apelativului Dumnezeu, din Domine si Deus, se imprima ecoul unui zbucium de veac, in care crestinatatea daco-romana isi sustine printr-o formula consacrata credinta in Iisus Hristos ca Dumnezeu adevarat. Gandirea crestina primara, in sanul careia a avut loc formularea apelativului Dumnezeu, este vadit orientata spre cercetarea tainei venirii in lume a lui Hristos ca Domn sau Imparat (”care intru ale Sale a venit”In.1:11). Fara nicio confuzie eretica intre fetele divine, Iisus Hristos este numit in mod direct Dumnezeu. El este persoana divina care se reveleaza, descoperind totodata pe Dumnezeu Insusi. Chiar daca in decursul istoriei domnitorii romani purtau titlul de ”domn”, acesta nu s-a confundat niciodata cu calitatea de Domn a lui Dumnezeu. Sunt atat de cunoscute si uzitate formule ca: ”Doamne Dumnezeul nostru…” sau ”Stapane Doamne Dumnezeule…” care au particularitate distincta fata de cotidianul si banalul ”domn” al zilelor noastre. Asadar intre cuvantul Dumnezeu din limba romana si imaginea in care a fost vazut Mantuitorul in crestinismul primar, e o foarte stransa legatura, fapt ce scoate in evidenta vechimea crestinismului romanesc. Crestinul de rand al zilelor noastre poate nu si-a pus niciodata problema originii numelui lui Dumnezeu. El s-a pomenit cu acest nume pe buze inca din frageda copilarie si intotdeuna l-a identificat pe Dumnezeu ca TATA ceresc, numire ce i se pare foarte fireasca si foarte bine conturata in mentalitatea sa. Asa cum nimeni nu-si pune intrebarea daca este bine sau nu sa-i spunem celei care ne-a adus pe lume – mama, ci fiecare rosteste acest cuvant cu cea mai adanca emotie si cu cel mai ales simtamant de iubire, la fel crestinul adevarat nu-si va putea inchipui alta numire data divinitatii decat numele de Dumnezeu. La fel cum nu-i zicem mamei ”cea care m-a nascut” sau ”cea care mi-a dat viata”, ci zicem simplu mama, la fel lui Dumnezeu nu-I vom zice: ”Tu Cel ce esti” ci simplu Dumnezeu, asa cum i-au zis de secole mosii si stramosii nostri. Orice incercare de a ne face sa renuntam la acest Nume sfant si drag noua romanilor, este un atentat direct la istoria, cultura, spiritualitatea si vechimea acestui popor pe aceste meleaguri. Augustin CAMPEAN Autorul este preot ortodox in comuna Banisor, judetul Salaj.
Categorii
Actualitate
Literatura
Interviu
Istorie
Estetica imaginarului
Texte & studii traditionale
Ethnos
Folclor
Dezbaterile Caiete Silvane
Mass Media
Cenaclul Silvania
Cronica literara - Aparitii editoriale
Suplimentele Caiete Silvane
Poesis
Cybercultura
Proza
Teatru
Ce-i de facut
Cronici
Monografii
Zilele revistei Caiete Silvane
Eseu
Universitaria
Reportaj
ON LINE
Arhiva
Stiri
Cauta articol dupa cuvinte din titlu
Newsletter
Linkuri utile
Asociatia Jurnalistilor din Salaj