In 20 decembrie 2007, cea de-a 62-a Adunare Generala a ONU a hotarat ca 2009 sa devina Anul International al Astronomiei si a insarcinat UNESCO cu organizarea evenimentului. De ce tocmai acum? Pentru ca in urma cu 400 de ani Galileo Galilei a indreptat intaia oara o luneta catre cerul noptii si a facut primele observatii stiintifice. Tot in 1609 a fost publicata lucrarea „Astronomia nova” de Johannes Kepler, care cuprindea datele despre miscarea planetei Marte, masurate vreme de 10 ani si notate de Tycho Brahe.
Cea de-a saptea arta si-a atintit de la inceput camerele de filmat catre cerul instelat. Primul succes notabil, din care studiourile americane de comedie au preluat ulterior o multime de elemente vizuale, a fost filmul lui Georges Mélie`s, „Le Voyage dans la lune” (1902), inspirat de cunoscutul roman al lui Jules Verne. E adevarat ca in loc sa se bata cu tarte de frisca, savantii imbracati in halate instelate si purtand tichii tuguiate s-au bombardat cu ghemotoace de hartie, iar „bebelusele”, fetele din corpul de balet, fiecare cu cate o pereche de picioare perfecte, nu le-au saltat intr-un can-can provocator, ci si-au pus umarul ca sa impinga obuzul-nava spatiala in chiulasa unui tun supradimensionat, ca apoi sa-si fluture palariile cu sentimentul datoriei implinite. Episodul lansarii obuzului catre satelitul natural a fost parodiat in mai multe randuri, ultima data in „The Colour of Magic”, film inspirat de primele doua volume din seria „Discworld” de Terry Pratchett. A ramas antologica scena in care obuzul nimereste in ochiul Omului din Luna. Aselenizarea si lupta cu „lunaticii” din lumea subterana a Lunii amintesc mai degraba de „Primii oameni in Luna” de H. G. Wells, roman aparut cu un an inaintea realizarii filmului. In vremea lui Mélie`s, pentru ca spectatorul din sala de cinema sa reactioneze emotional, orice expeditie de explorare trebuia sa reproduca imaginea familiara a exploratorului care patrunde neinfricat in jungla africana, desi in departare se aud tam-tam-urile pigmeilor. S-a remarcat faptul ca Jules Verne a prezentat corect, cu un secol inainte, felul cum a decurs misiunea „Apollo 11”. Anul acesta se implinesc 40 de ani si de la acest zbor istoric, derulat intre 16-24 iulie 1969. Ceea ce scriitorul francez n-a avut de unde sa stie este faptul ca „primul pas”, mic pentru astronautul Neil Armstrong, „un salt urias pentru omenire”, era cat pe ce sa fie ratat aici, pe Pamant. Desi au cheltuit miliarde pentru partea tehnica, americanii au fost nevoiti sa apeleze la ajutorul australienilor ca sa asigure continuitatea telecomunicatiilor, iar imaginile primei aselenizari au fost receptionate cu ajutorul imensului radiotelescop din Parkes (New South Wales), cel mai mare din emisfera sudica, cu un diametru de 60 metri si o greutate de 1000 tone. Localnicii si directorul Cliff Buxton (Sam Neill) ii spuneau simplu: „Farfuria” (The Dish), titlul comediei realizate de regizorul Rob Sitch in 2000. Incurcaturile au aparut din prima clipa, manualele NASA de ghidare cuprindeau numai coordonatele din emisfera nordica, orchestra locala habar nu avea cum suna imnul american, iar omul de paza de la radiotelescop a fost obligat pentru prima oara in viata lui sa poarte o arma, ca sa asigure securitatea obiectivului („daca imi vede mama pistolul, mi-l ia imediat”). Primarul din oras a refuzat sa i se adreseze ambasadorului american cu titlul de „Excelenta Voastra”, deoarece nu era un membru al familiei regale. O pana de curent reseteaza calculatorul programat sa urmareasca zborul, noroc ca intre timp semnalul a fost preluat de statia californiana si echipa castiga suficient timp sa reorienteze antena. Slava Domnului! deoarece o furtuna tropicala devasteaza coasta americana si Australia ramane singura alternativa de mentinere a contactului radio si video cu primii exploratori selenari. In 29 mai a.c. se vor implini 90 de ani de la istorica eclipsa totala de Soare din 1919, care a permis demonstrarea faptului ca imensa masa a astrului nostru central curbeaza spatiul, astfel incat razele de lumina care vin de la stelele indepartate sunt deviate. Astfel s-a dovedit experimental ca teoria generalizata a relativitatii are o fundamentare reala. Albert Einstein si-a publicat prima versiune a articolului in 1916, in timpul Primului Razboi Mondial, in timp ce Anglia si Germania se infruntau pe campurile de lupta din Belgia. Teoria lui explica miscarea ciudata a planetei Mercur, care nu respecta intrutotul traiectoria prevazuta de cunoscuta lege a gravitatiei universale, formulata de Isaac Newton. Trecand peste vrajba dintre popoare, astrofizicianul englez Arthur Eddington a avut curajul sa afirme ca savantul german are dreptate si a plecat in insula Principe, din apropierea coastei Africii de Vest, ca sa arate lumii intregi ca a venit timpul ca gravitatia sa fie abordata altfel decat in mecanica clasica. Episodul a fost transpus intr-un film artistic pentru televiziune de catre regizorul Philip Martin, cu titlul „Einstein and Eddington” (2008). Chiar daca figura marelui fizician german este redata cu exagerari romantice, accentul naratiunii a cazut pe raspunderea omului de stiinta, a carui munca ar trebui sa usureze viata oamenilor, nu sa le-o ia. Precum arata astronomul Carl Sagan in popularul serial „Cosmos”, explorarea spatiului cosmic reprezinta totodata si o incursiune in istoria Universului, o modalitate de a afla trecutul si viitorul omenirii. Anul acesta vom fi indemnati prin toate mijloacele mass-media sa ne indreptam privirile spre bolta cereasca. Poate ca, urmarind discul aramiu al planetei Marte printr-un telescop, vom realiza ca mesajul ecologic din ultimul episod al serialului american de popularizare a stiintei a devenit cat se poate de actual. Pentru ca, daca nu vom avea grija de planeta noastra, daca vom continua s-o otravim si s-o asfixiem, ea va deveni la fel de pustie ca si celelalte surate ale ei din Sistemul Solar.
Categorii